(Doamnei Mona Donici)
Ar fi fost regele boemei (în Timişoara, evident), dacă această demnitate ar mai fi fiind ce-a fost cândva. Confraţii noştri sunt, în genere, pragmatici, aferaţi, fără apetit pentru gratuitate, pentru „degeaba”-ul căruia, mai toţi, au să-i prefere un lung şir de job-uri. Or, el e, ca Arthur Rimbaud, în ceartă cu acest „veac manual”: „siècle à mains”, – dar… ne-amen cu cei ce nu „furnicăresc”.
Iar Traian a fost un „greiere”, tot timpul; adică, vorba unui distih al lui Arghezi: „Un greiere de om stă-ngenunchiat/ Cu cobza,-n rugăciunea ei…” El a pus în practică, mereu, una dintre cele „trei soluţii”, propuse de N. Steinhardt, „pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”, – aceea a „zurbagiului” lui Alexandr Zinoviev, anume o „totală neadaptare la sistem”. De care, expressis verbis, i se rupea, când era-n mare vervă, „şi-n gamelă, şi-n capac”! Singura lui „nezurbăgeală” va fi fost (mai este) poezia, în, mai cu seamă, formă de sonet. Ca toţii boemii autentici (Tudor George, Pâcă ş.a.m.d.), Traian îşi compensează propriile-i dezordini prin ordinea strictă a sonetului perfect. Pe care, înaintea lui Doinaş, l-a cultivat şi în vers alb… La şlefuirea unora dintre poeme, am fost martor (auricular), căci, recitându-le (fireşte, prin locante), revenea asupra unor versuri, le repeta întrebător, le retuşa. Le scanda nu fără o emfază, în stil uşor vetust şi nobil, dar şi cu o anume detaşare, de parcă n-ar fi fost ale lui proprii.
În ciuda boemiei sale, era, mereu, corect vestimentar: aproape un profesor, cu ochelari şi freză. Când l-am cunoscut, pe la cenacle, acum vreo 11 luştri, aveam un oarecare trac în preajmă-i. Eram cu şapte ani mai tânăr, iar el, de pe atunci, era… maestru. Am ţinut mult să ne împrietenim: înnoptam prin „berării şi cafenele”, cântând, spre zori, un fel de imn al nostru (pe care-l învăţasem de la el):
În o mie patru sute,
Patru sute nouă’j’doi,
Cristofor Columb porneşte
Să găsească ţărmuri noi…
E unul dintre inşii cei mai detaşaţi de treburile practice şi lucrative, ca şi, în genere, de lume. Este un, pe de-a-ntregul, aerian, ba chiar un „om din lună”. „Suflet serafic”, dacă vreţi, bunătatea lui e înnăscută, ca şi nobleţea-i sufletească. Nu l-am auzit vorbind de rău pe nimeni…Cum, din păcate, viaţa literară este injustă şi ingrată, Traian, care n-a dat din coate, este aproape un poet uitat. Şi, totuşi, el, nu altul, a scris, cândva, acest sonet octosilabic, în care damnarea se transfigurează într-un sarcasm de dandy byronian:
Bătrânul demon, plictisit,
îţi ctitorea în vis biserici
cu turle, clopote şi clerici,
cu lespede de plumb topit
pe care, dreptnecredincioasă,
îngenunchiată pe altaruri
să-aştepţi nemeritate haruri
în fumul iute de pucioasă,
de parcă-ncercănând în nor
un verde ochi de stea polară,
purtând un mag rătăcitor
ce-ţi va vesti, grozav de trist,
că tu – fecioară-a doua oară –
vei zămisli pe Anticrist.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
