DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Pe-o bancă, într-un scuar

   Pe-o bancă, într-un scuar, odată, în preajma unei domnişoare mai în floarea vârstei decât mine cu aproape douăzeci de ani, – ea, fără niciun preaviz, m-a întrebat cam ce s-ar întâmpla cu noi dacă ne-am aminti, brusc, tot ce ştim.

   – Cred că am face, i-am răspuns, explozie.

   Sau, poate, că nu eu i-am răspuns astfel, ci ea, după ce eu o întrebasem cam ce s-ar întâmpla cu noi dacă ne-am aminti, brusc, tot ce ştim.

    – Cred că am face, mi-a răspuns, explozie.

   Pentru că nu eram prea siguri de justeţea unui asemenea răspuns, l-am întrebat (nu mai ştiu cine: ea sau eu) pe cel ce tocmai mătura peluza de frunzele căzute (era toamnă), cam ce s-ar întâmpla cu noi dacă ne-am aminti, brusc, tot ce ştim.

   Ne-ar fi plăcut să-l auzim (căci mulţi dintre aceşti măturători, sau, mai încoace, boschetarii ce nu se prea vedeau, pe-atunci, prin parcuri, sunt nişte veritabili filosofi) că ne răspunde după cum urmează:

   – Ne-am despuia subit de frunze, ca unii arbori, toamna, în pragul lui decembrie.

   Nu ne-a răspuns, cerându-ne, în schimb, o „mără-şească”; oferindu-i-o de-a dreptul din pachet, iar nu extrasă din acesta manu propria (a proprietarului, adică), el mi-a mulţumit cu demnitate, ducându-şi două degete bondoace, cu unghiile bombate şi în doliu, la imaginaru-i cozoroc; după care a plecat la pas, târşindu-şi, pe alee, măturoiul, ce aducea a arbore minuscul, despuiat subit de tot  frunzişu-i, în acea zi pe ducă, din pragul lui decembrie…

    – Uite-l că se-ntoarce, a spus ea.

   Sau, poate, eu am spus că „uite-l că se-ntoarce”.

   Se întorsese după foc, pe care omisese să ni-l ceară cu prilejul primei noastre întâlniri. Oferindu-i-l de la bricheta mea de plastic, după ce mă ridicasem în picioare şi-mi făcusem mâna paravan (pentru ca flacăra să nu se stingă în briza umedă din pragul lui decembrie), el mi-a mulţumit cu demnitate, ducându-şi două degete bondoace, cu unghiile bombate şi în doliu, la imaginaru-i cozoroc; după care a plecat la pas, târşindu-şi, pe alee, măturoiul; de adta dată, însă,-n sens invers, ceea ce făcea ca soarele,-n crepuscul, să-i dea reflexe aurii, dacă nu chiar o aparenţă de galbene mlădiţe de Goldregen (pre limba noastră, bobiţel).

   Ceea ce, amintindu-mi de Tannhäuser, m-a făcut s-o-ntreb ce s-ar petrece dacă o operă, o simfonie, sau toată muzica din lume, ne-ar răsuna în creier simultan.

    – Cred că am face, mi-a răspuns, explozie. E aproximativ acelaşi lucru cu ce-ar fi dacă ne-am aduce, brusc, aminte tot ce ştim din proprie experienţă sau din şcoală, din cărţi, din hărţi, din vise, din voiajuri (ale noastre sau, doar, ale celorlalţi, dispuşi să ni le relateze), din filme, din imaginaţie, din reminiscenţe ancestrale sau, numai, intrauterine, ş.a.m.d.

   – Dar dacă ni s-ar şterge, la fel de brusc, din minte, tot ce ştim, am întrebat-o, fără preaviz, pe cea cu care împărţeam aceeaşi bancă, într-un scuar, în pragul lui decembrie, acum aproape douăzeci de ani.

    – Cred că am face, mi-a răspuns, implozie.

   Sau, poate, că nu ea mi-a răspuns astfel, ci eu, după ce ea mă  întrebase cam ce s-ar întâmpla cu noi, dacă ni s-ar şterge, la fel de brusc, din minte, tot ce ştim.

    – Cred că am face, i-am răspuns, implozie.

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…