Ajuns acasă, după lunga zi de muncă, bătea, chiar din antreu, din palme. O făcea în felurite chipuri: o singură dată, pentru câinele Azor (alintat cu numele de Azo), care-i aducea în dinţi papucii de pâslă verde sau de pluş grena. De două ori, pentru acelaşi personaj, care, însă,-i aducea acum gazeta, tot în dinţi, dar având grijă să n-o ude. De două ori (şi jumătate, – când se făcea că nu aude), pentru pisica albă colilie, botezată, din greşeală, Tase, invitată zilnic, în această inacceptabilă manieră, s-o ia numaidecât din loc de pe unicul şezlong din garsonieră. De şase ori (plus o fluierătură), pentru papagalul de mătase cu ape lilichii, din colivie, în cazul că acesta uitase să-i ureze, cu tot dragul, celui ce tocmai trecea pragul casei, bun venit. De zece ori în şir, căci era surdă, pentru ţestoasa de sub pat, căreia, broască de apartament, specie mai mult sau mai puţin absurdă, i se atenuase instinctul hibernării. Când nu bătea deloc din palme, se prezenta ariciul, din oficiu, care, după ce se învoia să fie oleacă scărpinat pe burtă, se făcea ghem pentru tot restul vieţii, – care-i atât de scurtă, dar frumoasă.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
