Paul Valéry – ÎNGERUL
Un personaj ce aducea a înger stătea pe marginea unei fântâni. Se oglindea într-însa şi se vedea pe sine Om, tot mai uimit, cu ochii-n lacrimi, că-şi apărea, în unda goală, sieşi în prada unei nesfârşite-amărăciuni. (Sau, dacă vreţi, va fi fost vorba de-o Amărăciune-n chip de Om, ce nu-şi găsea sorgintea în limpedele cer.)
Figura ce era a lui, durerea zugrăvindu-se pe ea, i se păreau cu totul stranii. O atât de jalnică vedenie punea pe gânduri, întrebând zadarnic substanţa-i spirituală miraculos de pură. – „O, Rău al meu, spunea acesta, ce eşti, oare?” Şi-ar fi surâs, dar izbucnea în plâns. Această infidelitate a propriului său chip îi tulbura inteligenţa fără greş; iar acest aer într-atât de-aparte pe care şi-l descoperea acum, alterarea într-atât de-accidentală a propriilor trăsături, expresia absolut incongruentă cu universalitatea cunoaşterii lui strălimpezi, îi răneau în taină unitatea.
– „Nu este nicio pricină de plâns, zicea, ba chiar nici n-ar putea să fie.” Dinamica Raţiunii sale-n lumina sempiternei aşteptări găsea o întrebare să suspende infailibila operaţiune, pentru că ceea ce-i pricina durerii în naturile aproximative, dă naştere doar unei întrebări când e vorba de esenţele-absolute; în timp ce pentru noi, orice întrebare e sau va fi durere. – „Cine e, deci, acela care se iubeşte pe sine într-atât, încât se zbuciumă de moarte, se-ntreba. Înţeleg orice lucru; şi totuşi, mi-este limpede că sufăr. Chipul din apă e al meu; lacrimile-acestea sunt lacrimile mele… Şi totuşi, nu-s eu, oare, acea putere-a transparenţei, căreia acest chip, aceste lacrimi, şi cauza lor şi ceea ce ar risipi-o nu-i sunt decât nişte atomi imperceptibili de substanţă?”
Aceste gânduri, însă, luând naştere, se propagau zadarnic în sfera plenitudinii gândirii, făcând ca similitudinile să-şi întrecorespundă, contrastele să se declare şi rezolve, iar miracolul clarităţii să se-mplinească fără încetare, şi toate ideile să scânteieze la lumina fiecăreia dintre ele, ca nişte juvaieruri de aievea în coroana cunoştinţei unitive, fără ca nimic, totuşi, de natura unui rău să apară în agera-i privirea fără pată, nimic prin care s-ar fi lămurit acest chip tragic şi lacrimile-ntrevăzute de el printr-o perdea de lacrimi.
„Condiţia-mi, care e puritatea însăşi, zicea el, Inteligenţă ce consumă fără caznă tot ceea ce e lucru creat, fără ca nicio revenire să nu o supere sau altereze, nu poate să se recunoască în acest chip înlăcrimat, în aceşti ochi a căror lumină componentă e înmuiată, parcă, de iminenţa umedă a lacrimilor proprii.”
„Şi cum e cu putinţă, oare, să pătimească într-atât acest frumos lacrimabund, care-i al meu şi care purcede dinspre mine, căci, în sfârşit, văd tot ce este, în calitatea-mi de cunoaştere a orice lucru, şi că se poate să nu suferi numai dacă ignori vreunul dintre ele?”
– „O, tu, uimirea mea, o, Cap fermecător şi trist, există, deci, şi altceva decât lumina?”
Şi dacă se-ntreba în universul substanţei sale spirituale miraculos de pure, în care ideile, cu toatele, trăiau egal distante între ele şi faţă de el însuşi, şi într-o atare perfecţiune a armoniei şi a promptitudinii propriilor lor corespondenţe, încât s-ar fi spus că el ar fi putut să şi dispară, iar sistemul, cu sclipete de diademă, al simultanei lor necesităţi, să se substituie prin sine însuşi în plenitudinea-i sublimă.
Şi el, de-a lungul unei veşnicii, nu va fi contenit să tot cunoască şi să nu înţeleagă.
(Mai 1945)
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
