DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – O o l o g i e p a s c a l ă

Definiţia formei oului e una tautologică, pe cât se pare, ca şi aceea a Pământului, a Terrei, a Geei, — care e un geoid. Tot astfel, oul are formă de… ou, fiind ovoidal. Un ovoid iregular, în sensul că mai alungit la unul dintre poli, cel nordic; la celălalt, la polul Sud, mai lătăreţ, mai bont, mai cav.

   Tocmai această cavitate îi va fi-ngăduit, cândva, ingeniosului Columb să aşeze oul „în picioare”, aplatizându-i antipodul pe lemnul mesei, contondent. Când materialul oului este acelaşi cu tăblia mesei columbiene, avem de-a face cu un ou de lemn, mai dur şi incasabil, elipsoidul căruia serveşte la cârpitul găuriţilor ciorapi. Al ciorăpăriei avariate. Polii oului se cheamă popular, nu ştiinţific, cap şi dos, — după cum se tot putea citi, de-a lungul zilelor pascale, pe burtiera de la Realitatea.

   Pe „carusel”, printre diverse ştiri recente privind politica mondială sau rezultatele sportive, situaţia din Irak sau evoluţia, pe mapamond, a pneumoniei atipice, alias SARS, eram, cu insistenţă, învăţaţi cum să ciocnim ouăle, pe zile: în prima zi de Paşti, cap-cap, în a doua zi, cap-dos, în a treia, ultima, dos-dos. Asta, conform cutărei datini (de bună seamă, strămoşeşti). Un întreg curs (fireşte, scurt, dar, pare-se, exhaustiv) de ciocnit ouăle pascale: cap-cap, cap-dos, dos-dos… Amin! După tradiţia „den betrani”.

   N-aş vrea să par impiu, să fluier (a pagubă) în catedrală; dar dăscăleala respectivă, cap-cap, cap-dos ş.c.l., îmi amintea, nu ştiu de ce, de tipurile de rachete: sol-sol, sol-aer, aer-sol. Răstimp în care auzeam cioc-cioc, cioc-poc, poc-poc, pac-pac! Trăind în vremuri de război, avem acusmatisme pe măsură.

   Impiu n-aş fi, altminteri, nici dacă mi-aş propune: ciocnitul ouălor, de Paşti, e un străvechi eres, iar nu o dogmă. E ceea ce-i va fi dat dreptul lui Ion Barbu să considere într-adevăr „dogmatic” nu „oul roşu”, dar pe-acela „la vârf cu plod”, adică „viu”, — sustras consumului obştesc, pus între albe paranteze şi hărăzit, într-astfel, contemplării misterului unei perpetue logodne: „Căci vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt, doar nunta, începutul.”

   Nu combat, bineînţeles, datina ouălor vopsite, încondeiate sau pictate. Vreau numai să remarc, aici, că Paştele, ca şi Crăciunul, se suprapun (până, adesea, la cea mai lamentabilă confuzie) pe obiceiuri culinare şi/sau de ordin potatoric, ca şi pe multe: o puzderie de superstiţii precreştine sau, mai recent, promoţionale. „Luna cadourilor” se confundă mereu, la noi, ca şi aiurea, cu Decembriele Nativităţii, cu Săptămâna Luminată sau, vai, cu-a Patimilor lui Iisus. Mântuitorului i se substituie, cu schimbul, ba Moş Crăciun, ba Iepuraşul, — ăl de, vă zisesem vouă,/ face ouă;/ după care se cunoaşte/ că e Paşte! Cât despre vătuitul Moş, el are, în sfârşit, şi moaşe (care se cheamă „crăciuniţe”).

   Nu sunt atât de încuiat, încât să nu pricep că lumea şi, mai ales, copiii mici se bucură, din plin, de bradul verde sau de albăstruiul pin alpin, de ouăle de ciocolată (sau, numai, de găină, roşii), de porc şi miel, de cozonac, de vinul rubiniu sau alb, — de haina, mai dihai decât de taina, de tâlcul, de semnificaţia, de sensul viu, dar impalpabil, al praznicelor amintite. Care nu ţin, oricum, de competenţa Ministerului Industriei Alimentare (sau falimentare), nici de-a Institutului, să zicem, de Etnografie şi Folclor.

   La origini, creştinismul e, de altfel, un fenomen urban prin excelenţă (şi, dacă vreţi, urbanitatea însăşi), — dovada (minimală) fiind aceea că păgân (paganus în latină) semnifica, la început, sătean.

   „La sat” născutu-s-a, cum spune Blaga, „veşnicia”; creştinismul, însă, — la Roma, la Corint, la Tesalonic sau la Efes, cetăţi cărora li se adresează, epistolar, Sfântul Apostol Pavel. Aceasta, bineînţeles, ulterior jertfei din Ierusalim.

   Nu trebuie, în rest, ca enoriaşii să facă studii de teologie, să fie cărturari sau farisei, ci să participe, dacă aşa li-i voia (sau nevoia), la un mister ce-i înglobează şi transcende. După cum nu trebuie să ştie nici să ciocnească ouăle de Paşti conform regulamentelor TV: cap-cap, cap-dos, dos-dos, — în caz contrar, nemaiputându-se numi creştini sau (cine ştie?) buni români.

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…