O pagină ce tulbură şi doare este aceea a Jurnalului lui Gide, în care el constată, deploră, dezaprobă, acuză (imputându-şi-o, de fapt) degradarea,-n timp, de bună voie (ca o revanşă, poate, sado-masochistă, ca un tacit perpetuu reproş) a prea-„frumoaselor” mâini „dragi” ale Madeleinei: zadarnica, abstracta lui soţie, pe totdeauna pusă-ntre albe paranteze; a „finelor” şi „expresivelor” ei mâini, treptat, cu obstinaţie compromise, ca într-un soi de grevă răsturnată, în „cazne dintre cele mai grosiere”. (Cuvintele ghilimetate îi aparţin, cu toatele, lui Gide.)
Or, în pofida aberaţiei înseşi a insolubilului caz Madeleine- André, fără ieşire, nici speranţă, alta, decât dispariţia, din păcate, a unuia dintre protagonişti (şi fără, baremi, pentru… Corydon, precarul drept la o palinodie, căci culpa-i e inexpiabilă, în fond, – nu pentru că era ceea ce ştim, dar, pentru că, ştiindu-se aşa, a cerut, totuşi, mâna „fină”, „expresivă” a verişoarei sale!), această pagină nu ne priveşte, cu toate astea, mai puţin pe toţi.
Căci îndurăm mai lesne ofilirea, să zicem, a obrazului iubit (în firea lucrurilor, ea, şi ipso facto mai… comodă), decât fanarea mâinilor iubitei, pe care nu le-am pus la adăpost de „cazne dintre cele mai grosiere” (parte dintr-însele vizându-ne de-a dreptul); mâini care, în tăcere, ne acuză, denunţă, ofensează, umilesc nu numai estetismele fireşti, dar şi „ambiţul”, fumurile noastre de întreţinători munificenţi (Gide, de altminteri, era om avut) ai sexului ce se mai zice „slab”.
Şi, de altfel, mai niciun poet nu va fi pus în mâinile iubite (fie şi „sans paresse”, acestea, ca ale Doamnei Mallarmé) alta decât o floare, un evantai, o carte (absenţa căreia din „dreapta inelată” a, pasămite, Doamnei Paraschiva, Arghezi o resimte,-n Tu nu eşti frumuseţea…, nu fără, totuşi, o amărăciune); sau, in extremis, ca „sălbaticul” Rimbaud, din spirit insurgent şi mare scârbă de secolu-i manual, „à mains”, o mitralieră (cf. Les Mains de Jeanne-Marie). Vocaţiile „cărvunăreşti” nu sunt, altminteri, incompatibile cu mâinile frumoase, – Ferrante Palla fiind un soi de fetişist ale acelora preaalbe şi ducale ale Sanseverinei (cf. La Chartreuse de Parme, II, cap. 21). (E drept că unui progresist spanacagiu ca G.B. Shaw, i-ar fi surâs, în mâinile iubitei: o sufragetă, pe cât bănui, nişte cartofi de curăţat!)
Ci, asta, nu doar dintr-o foarte veche prejudecată (fie şi sexistă); nici numai dintr-un romantism, mult mai dincoace, quasi-filistin, dar şi dintr-un elan (să-i spunem:) biologic, nemijlocit şi sincer, cavaleresc şi tandru.
Căci Ea, dintotdeauna,-i mai expusă decât pars nostra riscurilor vârstei, oprobriilor şi daunelor ei, în calitatea-i însăşi de, cum se zice încă, „sex frumos”: „Corps femenin, qui tant es tendre,/ Poli, souef, si precieulx…” (cu un distih al lui Villon); ca şi (în ciuda unor încercări, ca boala, suferinţa, moartea, în care-i mult mai tare decât noi), prin definiţie, vulnerabil: o veşnică, după Michelet, „bolnavă”, ca victimă a crugurilor Lunii, ca mater fatalmente dolorosa, ca fiinţă, dar, întru durere, devoţiune, abnegaţie, altruism, expectativă.
P.S.
Îi rog pe domnii cinici şi blazaţi, pe doamnele dezîncântate şi, in extremis, feministe, ca şi pe pubescenţii „dăştepţi” nevoie mare, să nu cirească pagina aceasta! De altfel, dumnealor nici nu citesc, fiind a priori omniscienţi.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
