„Să ne imaginăm un om care poartă tot timpul în buzunar o foaie de hârtie pe care numele culorilor sunt corelate cu pete de culoare. Am putea spune că nu ar fi plăcut să porţi cu tine un astfel de tabel cu eşantioane şi că mecanismul asocierii este ceea folosim întotdeauna în locul lui...” – (Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru)
În vârstă, eu, de cinci-spre-şase ani, sexul culorilor era acesta: bărbat albastrul şi femeie roşul.
Copil sofisticat, iubeam violetul în toate tonurile gamei lui, cu o excepţie: violaceul, pe degete, de creion chimic, şi cu o vagă preferinţă pentru amabilul lila, – fără să ştiu atunci, ca, azi, din Goethe, că acest Rothblau ar avea într-însul „etwas Lebhaftes ohne Frölichkeit”: o vioiciune fără bucurie.
Dovadă, floarea Paştilor, zambila, zambila liliachie, iar nu cea albă, galbenă sau roz, culoarea căreia, discretă, era (şi e) o, mai curând, paloare: lilalb, cum o numisem mai apoi.
Nu mai puţin lilalbă – laleaua movulie, exsanguă în ciuda carnalităţii sale.
Bătând în alb, în palid, şi brânduşa, brânduşa mov, se înţelege, – fie şi dacă un poet francez celebru i-a comparat acesteia culoarea cu,-n jurul ochilor, a unui cearcăn vânăt: „Le colchique couleur de cerne et de lilas…”
En ce qui concerne, în fine, les lilas, movul acestora nu-mi evoca paloarea, lilalbul amintit, – poate din cauză că florile mărunte ale liliacului, alcătuind inflorescenţe, se masifică mai înainte să le percepi individual; ca şi în cazul maselor umane, ce fac ca, după autorul romanului Orbirea, „totul să se-nne-grească, subit, de omenet”.
Tot astfel masele: cirezi, ciorchini, din regnul animal sau vegetal.
(Pădurea de mesteceni este, şi ea, de la distanţă, neagricioasă, fie şi dacă indivizii ce-o compun au, fiecare, coaja albă.)
Or, acest cuvânt din urmă, albă, îmi amintea, de obicei, de nalbă, de malvaceea mov prin definiţie, – al cărei mauve etimologic, însă, e contrazis, ca şi în cazul altor odrasle ale florei, de un întreg spectru cromatic diferit. După cum roza nu e numai roz, verzele numai verzi, nici liliacul numai liliachiu, tot astfel malvele nu-s, toate, mov.
Ceea ce nu mi se părea prea grav, pe lângă faptul că, în spectru, culorile trec una într-alta insensibil, în timp ce propriile lor nume, ca toate numele, sunt dis-continue, abrupte.
În rest, cum între numerele 1 şi 2 se cască un abis numeric fracţional, tot astfel între roz şi roşu sau între verde şi vernil, ca să nu spunem între roşu şi oranj sau între verde şi albastru, are loc un infinit de nuanţe, de tonuri, semitonuri, sferturi de ton, optimi de ton, ş.c.l.
De unde şi constanta mea strădanie (de când, cu anii, devenisem ins matur şi mai stăpân pe jocul de cuvinte, ba chiar şi pe acela de limbaj) de-a inventa culori hibride, în scopul unui metisări, al lor, hazlii, – dacă tot nu va fi fost posibilă expresia (verbală) a veritabilului lor glissando: bleu marine, bleu submarin, bleu rozmarin, albastru/astru alb, grimoaruri/moaruri gri, rosarii/arii roz, roz mat/matroz, maroz, maroşu, rozalb, lilalb, gri şi negrì, nègri negrì (la piele), portocaliu, bordocaliu, ş.a.m.d.
Nici palindroamele de ordin coloristic nu prea erau de lepădat: ROŞUL UŞOR E ROZUL ILUZOR.
(Ceea ce nici nu este un simplu joc, o joacă, din, cel puţin, acest motiv: corespondentul azuriului, bleu ciel, ar fi, în plan terestru, rozul, acest dilutus rubor, „roşu stins”, – căruia vernilul, „verde palid”, pare a-i fi complementară în, exclusiv, orizontala/întinderea mundanităţii.
Că fie albul, fie apa, prin definiţie, incoloră, participă, ca diluanţi, la respectivele „pasteluri”, la „aquarelele” acestea, se înţelege de la sine: prin vernil < vert Nil, transpare Nilul, iar prin albastrul nostru albul, – semnificaţia latinescului albaster nefiind alta decât tocmai „blanchâtre”, „weißlich”, „candicans”.
Or, e chiar „alburiul” ăsta, culoarea unei transcendenţe limfatice, spectrale, vagi, ca idealitate pură, ca maximă impalidare şi reverie vaporoasă, ca trans-albaster: „outre-ciel”.
Un dincolo al cărui „soţ” ar fi, aici, trandafiriul; nu, însă, într-un sens idilic, dar ca o exsanguizare a prea pletoricului roşu, această, după Paul-Ambroise, „culoare-a vieţii substanţiale”: ROŞUL UŞOR E ROZUL ILUZOR.)
Altminteri, propria mea cromofilie mă făcea, dacă aveam să-nvăţ, superficial sau mai temeinic, limbi străine, să deprind, înaintea multor altor termeni, mai utili vieţii şi/sau supravieţuirii , numele unor culori din graiurile respective, – astfel făcându-se că în maghiară, pe care o ignor aproape pe de-a-ntregul, ştiu ce-i aia vörös, piros, fehér, fekete, sárga, lila, kék, ceea ce m-a ajutat cândva, la florărie, într-un cochet oraş maghiar, să aleg o jerbă de gerbèra, superbă, dintr-o mulţime policromă, prin intermediul limbii înseşi, iar nu prin- tr-unul din vicarii săi, anume degetul arătător.
În paranteză fie spus: aveam, peste o vreme, să constat că şi alţii,-n învăţarea unor limbi, erau la fel de cromofilici. Un nepot de-al meu de vârsta şcolii, constrâns să o înceapă,-n spaniolă,-n Tetuan, mi-a scris, la finele unei scrisori a mamei lui, că învăţase câteva culori, pe care i le-mpărtăşea şi unchiului semi-hispanofon: violeta, rojo, verde, ammarillo, azul, anaranjado, blanco, negro.
Ultimele două, „alb” şi „negru”, sunt noţiuni, logic vorbind, contradictorii, în vreme ce „roşu – galben – verde – portocaliu – albastru” nu sunt decât contrare.
Cât despre românescul alb, el este quasi-palindromul (grafic, iar într-un caz, întâiul, şi acustic) al germanului Blau „albastru”, al englezescului black „negru”, al franţuzescului blanc „alb”. Scrie-vom, deci, Blaualb, blac(k)alb, blan(c)alb. De ce? Pentru că ludentes fortuna iuvat, – pe jucăuşi i-ajută şansa…
Aş fi ţinut-o astfel mult şi bine, – până în ziua când aceste jocuri mi se părură vioaie, dar fără bucurie, ca lilaul.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
