DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Hai să ne haidem!

O tânără lexicografă, al cărei nume l-am uitat, scria, acum vreo douăzeci și ceva de ani,     într-un articol din „Dilema”, că influenţa limbii turce asupra celei româneşti constă în multe substantive, în adjective (mai puţine), ca şi în câteva adverbe. Ignor motivul pentru care cercetătoarea era mândră (fodulă, cum ar zice turcul) că, de sorginte otomană, nu se cunoaşte, în română, nici un verb! Ceea ce e adevărat; cu corectivul că există o interjecţie, în română, care provine din turceşte şi se comportă ca un verb, — nu doar pentru că are funcţie modală de imperativ, ci şi pentru că, zice DEX, ea „împrumută desinenţe verbale de pers. 1 şi 2 pl.” E vorba, evident, de haide, — termen care, provenind din tc. haydi, „e răspândit în toate limbile balcanice şi e conjugat, ca la noi, la Bulgari: hajdite, hajdete, hajdate, la Sârbi: hajdemo, hajdete, la Ruşi (dial.): ajdáte şi la Albanezi: hajdeni.” Am reprodus din Dicţionarul lui Puşcariu, care-l tâlcuie, pe haide, prin „allons”. „Allons, enfants de la patrie”, adaug eu, — dar nu în glumă…

   Căci cine, oare, şi-ar permite să facă… hai de acest hai(de), fără de care n-ar fi cu putinţă mai nici un imn autohton: nici „Hai să dăm mână cu mână…”, nici (vorba „marsiliezei” paşoptiste a fratelui Ion Catinà) „Aideţi fraţi într-o unire,/ Ţara noastră e-n peire./ Aste ziduri şi palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Aideţi a le dărâma.” Ba chiar nici Internaţionala, refrenul căreia, tradus în româneşte, începe cu acelaşi „hai”: „Hai la lupta cea mare…”

   Cuvine-se, deci, a stărui oleacă asupra micii, dar glorioasei interjecţii, care, în rol de verb imperativ, e chiar imperativul oricărei revoluţii; sau, mai precis, detonatorul exploziei/bombei care este ea. Nu trebuie ghilimetat, în ocurenţă, nici unul din aceşti trei termeni: bombă, explozie şi detonator, pentru motivul că o revoluţie (ori, baremi, o revoltă, o răscoală, o zaveră sau o rebeliune) se declanşează în momentul în care e atins volumul critic al diverselor tendinţe sediţioase, al potenţialurilor insurecţionale, astfel încât analogia cu explozia este de luat, aici, la propriu. (În paranteză fie spus şi, evident, la modul ludic: când pricina răzmeriţei e foamea, această massă critică e massa rămasă tot mai fără masă!) 

   Fizical vorbind, o revoluţie implică trecerea de la repaos la mişcare, de la echilibru la acţiune, fapt irealizabil în absenţa unui impuls, a unui stimul cinetic mobilizator. Or, tocmai un asemenea impuls, declanşator de energii latente, e, în aceste imnuri, vorba hai(de). Ea presupune prealabilul repaos, zăbava în stagnant sau inerţial, mortificanta apatie, adică „somnul cel de moarte”. Providenţiala deşteptare se dă, la noi, prin acest haide(m), — care, în franţuzeasca Marseillese-ei este, cum am văzut, „allons”, iar într-a Internationale-ei, e „debout”: „Debout les damnés de la terre!” (adicătelea, dacă aţi uitat, „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!”). 

   În fine, nu cred că e locul, aici, să facem cercetări asupra cât mai multor imnuri de o asemenea factură, de pe la noi sau de aiurea. Spune-voi numai că o vorbă ca hai(de) face, în română (ca şi, pesemne, în bulgară, în sârbă sau în albaneză), cât zece verbe la un loc! De remarcat că tocmai turca (limbă pe care moldovlahii ostili, dar tot mai resemnaţi, vor fi valorizat-o, îndeobşte, într-un registru tragicomic, peiorativ sau defetist) ne-a furnizat, la o adică, declicul însuşi al urnirii (şi, in extremis, al Unirii). Unul de ordin strict verbal, dar, pe cât cred, indispensabil unei stilistici a acţiunii; şi care, muzical vorbind, are valoarea unui Auftakt, a incipientului (pre)sunet din care izvodeşte cvarta (întotdeauna ascendentă) specifică atâtor imnuri (inclusiv „Deşteaptă-te, Române”). 

   Păstrând proporţiile, fireşte, acest mic hai(de) este omologul „big bang”-ului inaugural, al biblicului „Fiat lux”, — nici o revoluţie, de altminteri, nedispensându-se de ingredientul geneziac al prefacerii ca (nouă) facere a lumii. Numai că, vai, prefacerea, adesea, e simplă prefăcătorie (adică pseudomorfoză), când nu devine un prilej de inomabile afaceri, astfel încât imperitavul biblic s-ar tălmăci, acum, prin „Faceţi lux!”, cu corolarul „Fiat lux este maşina ideală!”.

   De unde, însuşi titlul articolului meu, — preluat din eseistica lui Ion Caraion.

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…