La colţul străzii noastre, Gheorghe Doja, era o frizerie anonimă. Vitrina (estică) a ei dădea în piaţa fostă Lahovary (numită, ulterior, Bălcescu), dintr-un cartier central al Timişoarei. Atelierul de coafură masculină avea un aer ponosit; podeaua era veche, desfundată: riscai să te împiedici la tot pasul, făcând, obligatoriu, slalom printre floştomoacele de păr; lumina, cenuşie şi meschină ca, indiferent de anotimp, a unei zile de noiembrie; Când suna, la uşă, clopoţelul, se dădea bineţe în trei moduri, după criterii cunoscute exclusiv de către personalul oficinei: „S’trăiţi dom’ doctor”, „dom’ inginer” sau „dom’ profesor”! Eu eram, de obicei, „profesor”, ridicat totuşi, în trei-patru rânduri, la stepena de „inginer”. La rangul de „doctor”, niciodată.
O întrebare (căreia, altminteri, nu-i dibuiam răspunsul) era „Vă tundem cu fazon?” Înţelegeam, desigur, că fazon era (ce alta putea fi?) fason; în ce consta, însă, fasonul ăsta?! „Faceţi cum credeţi dumneavoastră”, răspundeam. Această doctrină, dacă vreţi, a permisivităţii indolente mă ducea, în genere, la fiasco. „Vă tund cu valuri?” m-a întrebat, odată, un debutant în ale meseriei. „Faceţi cum vreţi!” i-am răspuns eu, culant. Rezultatul e că m-am ales cu o coafură à la Ceaşcă. Noroc că şi oglinda era puţin „cu valuri”… Ajuns acasă, am intrat sub boiler (eu îi spuneam boier); m-am resăpunit, pentru că izul odicolonului era prea persistent, şi m-am uscat, în fine, nevălurit, cu foenul. Tunsoarea „cu valuri” (pentru necunoscători, – ca, atunci, eu) consta în… sarmalizarea unei porţiuni de păr cu ajutorul unei perii tubulare, spaţiul dintre buclă şi părul limitrof fiind înfierbântat, apoi, cu foenul, până devenea un val etern, ca al statuilor antichităţii: „Antiquité bouclée, bouclée: Jeunesse de l’éternité!” (vorba,-n La Toison d’or, a lui Cocteau).
June, fără a fi etern, eram şi eu; cu vreo 40 de ani, oricum, mai tânăr decât atunci când, într-o altă frizerie (din, de astă dată, Turnu Severin), întrebat de o zdrahoană (căreia i-aş fi preferat-o pe frizeriţa ucenică, tonstricula, ce mătura salonul): „Cum vă tund?”, am răspuns flegmatic: „Cum doriţi!”. M-a tuns zero dintr-un, cred, impuls dalilic. Să mă întorc, însă, „la anii falnici, douăzeci”, pe strada Doja colţ cu piaţa Lahovary. Într-o zi, frizerul debutant, ăl cu „vă tund cu valuri, domnu’?”, căruia-i eram, în rest, foarte simpatic, mi-a destăinuit marele-i vis, anume descoperirea antidotului cheliei. I-am urat mult succes, el răspunzându-mi că, dacă-l descoperă, l-aşteaptă… Premiul Nòbel. I-am urat succes încă o dată, gândindu-mă că mulţi savanţi sau oameni de litere d’ai noştri ar putea fi înnobelaţi pentru calviţie!
Altminteri, veşnica preocupare a unei frizerii ce se respectă, era de ordin fotbalistic (cum este cred, şi, astăzi, – când îmi fac coafura în familie). Nefiind un microbist, un fan, făceam faţă nu prea lesne, din păcate, unor dezbateri fotbalistice non-stop; cu-atât mai mult cu cât acestea se refereau la meciurile săptămânii, – eu preferând „filozofarea”,-n materie de balon rotund, cu riscul să le par suspect colegilor lui Figaro.
Până în ziua binecuvântată când un barbitonsor (cu mustaţă à la Clark Gable şi-ntre două vârste) mi-a declarat că fotbalul, pe el, îl lasă pe de-a-ntregul rece. Numai că nu e contra sportului în sine, – unul, de-o viaţă, practicând el însuşi
– Ce sport, l-am întrebat din politeţe.
– Păi, îs arbitru.
– Ce fel de arbitru?
– Arbitru de popice!
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
