RENI & ALBANI
Pe cititorul intrigat, pesemne, că numele celor două entităţi din titlul însemnărilor de faţă nu sunt articulate cum s-ar cere, cu dublu ii, anume Renii & Albanii, dat fiind faptul că evocă două triburi, două seminţii sau două speţe ce amintesc, de pildă, de volci şi de sugambri, de murni şi de eglanbi, de mezi şi perşi, de cerbi şi reni, de epiroţi şi de albani (care, în genere, masificaţi sau percepuţi de către noi într-astfel, şi, ca atare, nu prea compatibili cu articolul indefinit: un cimbru/nişte cimbri), îl asigur, dintru început, că dublul ii, ca marcă de plural, nu e obligatoriu-n alte limbi, ca, ex. g., latina ancestrală, în care scriem marcomani, pronunţând, însă, marcomanii, spre deosebire de română, în care narcomanii, în ansamblu, diferă de (un grup de) narcomani, fapt datorat, în graiul nostru vernacular, semnului moale (< мяткий знак: ь), adică unei înmuieri, cu rol de marcă de plural (sau de persoană a II-a singular, în cazul unui şir de verbe) a unor consonante finale, precum b, f, h, l, m, n, p, r, ş, ţ, v, z, înmuiere consecutivă în română, conform cutăror teorii doctissime, dar de bun simţ, schimbului de informaţii genetice tot mai frecvente şi, ulterior, coabitării bărbatului protoromân cu proaspăta muiere slavă, de unde înmuierea amintită a unor sunete prea dure pentru auzul melofil şi inimile mai duioase ale muieretului mondial, dar şi inconvenabila urmare că străinul ce învaţă româneşte confundă lesne vama Reni cu renii ce tractează sania inumerabililor Moşi Crăciun, ca şi, nu mai puţin, pe moşii ăştia cu nişte imense moşii de prin Laponia, de care nu ştiau nimic (sau mai-nimic) strămoşii noştri, ce ignorau şi că din albul unor zăpezi cvasi-perpetui îşi trăgeau numele albanii, aflaţi cu renii în raporturi când paşnice, când belicoase (mai belicoase-n preistorie, când primii îi vânau pe-aceştia din urmă fără nici un scrupul, sfârşind, însă, în era noastră, prin a-i semidomestici), astfel că renii şi albanii convieţuiesc, în fine, paşnic şi într-o cvasi-simbioză (servind, adesea, drept exemplu, în forurile de profil, al interetnicei concordii, – al prietetniei, dacă vreţi), singura pricină de harţă dintre aceste două specii fiind aceea că albanii se cred originari din Franţa, ca unii aşezaţi cândva pe albia Tarnului, în zona actualului oraş Albi, ceea ce renii nu acceptă, considerându-i pe aceştia de provenienţă albaneză, în vreme ce despre ei înşişi cultivă mitul că s-ar trage din peştera de la Lascaux, obârşie contestată ferm de albigenzul A. Breton, care se îndoia, de altfel, şi de autenticitatea picturilor de pe pereţii muzeului magdalenian (expertizate digital, i. e. „cu degetul”, ca marea!), – şi cu atât mai mult, fireşte, de cota unor pictori fazi, a unor pompierişti notorii, zugravi de Graţii şi de Nimfe, de Vènere „duios concrete”, de „suavissime Madone cu trup din lapte de migdală” (cum se exprimă Paul-Ambroise, alias dl Valéry), şi, pe deasupra, epigoni ai lìngavului Rafael, ca bieţii Reni & Albani.
REGELE MARC ŞI RÂUL IZA
… C’est par lui [André Breton, n.m.] qu’on con-
naît la fameuse con-
fidence de Paul Valéry
assurant „qu’en ce qui le con-
cerne, il se refuserait toujours à écrire:
La marquise sortit à cinq heures.”
(INTERNET)
Suntem prizonierii unei fraze; ai uneia, e drept, celebre, dar nişte prizonieri ai ei. Suntem captivii, fie şi de lux, ai unei propoziţii anodine: „Marchiza a ieşit la ceasul cinci.” Suntem ostatici ai unui enunţ din care-i greu să ne răscumpărăm…
Pesemne că ne va fi fost dat, ca şi marchizei, – ce „(a) ieşi(t) [sortit] la ceasul cinci”, precum i-a fost (pre)scris (sortit), – nouă fiindu-ne, însă, sortit altminteri: să nu ieşim la nici o oră (cinci sau alta), din-tr-un enunţ atât de vag şi de aleatoriu ca acesta: care marchiză, care cinci?
Dacă,-n privinţa orei e mai simplu, căci acest cinci e,-n ocurenţă, în proporţie de cel puţin 55%, canonicul five o’clock (tea), – în ceea ce o priveşte pe marchiză, nu ne rămâne alta decât să… marchizăm!
Să ne-o închipuim, de pildă, ieşind în şemizetă albă, de marchizet, ne-ar fi la îndemână; numai că aşa-zisa marquisette (de unde, marchizetul nostru) e intruvabilă-n Robert, ca şi-n Larousse (dar figurează în Der Große Brockhaus, sub numele de Gitterstoff).
În ambele, între Marquis şi [Mme la] Marquise, soţia lui, se interpune demnitatea sau domeniul unui marchiz, i. e. le marquisat.
Nu mai puţin comod ar fi, pesemne, să ne-o închipuim ieşind, la cinci, din „nişte case galbene,-n fund[ul curţii], cu marchiză”. Sau, mai curând, intrând într-însele, la cinci, şi complinindu-le, într-astfel, ce le lipsea mai mult: marchiza (una, fireşte,-n carne şi oase, nu vitroasă!). Ar fi comod, dar fără nici un haz, ca, îndeobşte, calambururile-n care Balzac vedea penibila vocaţie a unor amărâţi de amploiaţi.
(Ei bine, într-o paranteză pe gustul unora ca ei, să spunem că, în calitate de copertine construite, de obicei, din sticlă mată, deasupra uşii de intrare a unei case, a unui peron, marchizele se îngrijesc ca amploiaţii, când vin la soţii lor, marchizii, cu treburi, într-o zi cu ploaie, să nu li se înfăţişeze, vorba norodului, ploiaţi!)
E pentru ce ne vom abţine,-n continuare, să spu-nem, în maniera acestor amploiaţi, că marchiza, nobila marchiză, purta, pe anularu-i drept, marchiză, „marquise Louis XVI entourée de brillants”, – inel, adică, cu şaton oblong (înconjurat, în cazul nostru, de briliante).
Pentru că tot vom fi ajuns în anii vechiului regim, să menţionam că, nemarchiz, ci numai simplu cavaler, naturalistului Lamarck i s-a dus buhu-n calitate de transformist (predarwinian) şi autor al teoriei generaţiunii spontanee, – fapt confirmat de Buonaparte, ajuns Napoleon I, în înseşi anii vieţii lui.
Cât despre „la marquise” a noastră, gloria căreia va fi constând în faptul că „sortit”,-n parodicul enunţ al cutărui antiromancier de circumstanţă, „à cinq heures”, ar mai fi de… marchizat câte ceva, – de la valetul ce-o asigurase că „tout va très bien!”, prin telefonul de ebonit, cu pâlnie neagră, la faptul că putea să fie o adeptă a Divinului Marchiz şi, în subsidiar, că „ora cinci”, nu era 17-le gării, nici ceasul ceaiului de Ceylan, dar 5-ul condamnaţilor la moarte sau al amantelor aurorale, care,-ntre nightingale şi skylark, mai dau pe gât o albicioasă porţie de aurum potabile, – „aur oral”, adică.
P.-S. (în chipul unei cartoline versificate impecabil, primită de la un confrate stabilit, de câteva decenii, în Arhipelagul Marchizelor, la Atuana):
A nins şi iată, astăzi, totul alb e
şi îngheţat de-a binelea. Denunţ
ca fals acest daco-breton enunţ:
Marc, Iza a ieşit la cinci (din albie).
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
