Moartea nu e o „idee clară şi distinctă”, o noţiune bine definită (putând fi, însă, pentru unii, de-a binelea definitivă), – una despre care (să) crezi (câte) ceva. Ea e o experienţă, o trăire.
Enunţul „moartea este o trăire” aduce a oximoron; şi chiar şi e o astfel de figură. Cum să împaci, altminteri, aceşti doi termeni strict ireconciliabili.
Cum să-ţi închipui că,-ntr-o bună zi, ai să te trezeşti mort; că,-ntr-un minut, erai, fuseseşi. Că, la perfectul (des)compus, a trăi înseamnă că vei fi (şi) murit:
„Elle a vécu, Myrto, la jeune Tarentine!”
Cel ce o deplânge, neoclasic, pe răposata jună din Tarent, este o viitoare victimă, André Chenier, a ghilotinei.
Despărţirea capului de trup e, ca să emit un loc comun, un act oribil şi brutal, dar, de obicei, instantaneu („de obicei”, căci mai ratează şi călăii); analog, oricum, morţii subite, cu deosebirea că aceasta nu presupune, pe cât cred(em), un preludiu, – care, în cazul cesteilalte, are durata unui judecăţi sumare, suspansul căreia e însă, pesemne, unul nesfârşit.
Sinuciderea, la rândul ei, poate fi, şi ea, instantanee, numai că implică, uneori, cele mai îndelungi deliberări şi preparative complicate.
Or, de trăit, trăim, mai totdeauna, spontan ca florile şi instinctiv ca dobitocul; oameni, nu suntem/devenim decât prin moarte. Iar moartea-i ceva, cum spune Valéry, ce întâmplă-li-se numai celorlalţi.
Ni se întâmplă, însă, ca aceşti ceilalţi să ne fie dragi; mai dragi, adesea, decât noi înşine, – ca progenitura, unei mame, ca Juliettei, adoratul ei Romeo…
Iar dacă absenţa lor de după o resimţim cu greu, apoi, dar ca pe o fatalitate inconturnabilă şi, într-un fel, firească (atunci când cei mai vârstnici decât noi: bunici, părinţi, ne părăsesc), chinurile zilelor din urmă (care pot fi şi ani de zile), ale acestora, sunt (în pofida convingerilor religioase ferme) cele care ne pot induce tentaţia eutanasiei.
Iată, în continuare (nu fără scuze faţă de aceia pe care-i pot scandaliza!), câteva argumente de… bun-simţ.
De vreme ce, în medicină, anestezia presupune recursul la un alt principiu decât acela, lato sensu, religios, al asumării ca atare a intenabilei dureri, logic ar fi ca domnii doctori să facă pasul succesiv, acceptând eutanasia.
Aceasta ultimă, oricum, e implicată, ab initio, în cea dintâi, ce, în virtutea unui anume hedonism propriu mentalităţii noastre de plezirişti şi libertini, îndepărtează de la gura bolnavului „acest pahar”, cruţându-l de amarul lui sau îndulcindu-i-l cu miere.
Nu fac, aici, o pledoarie propriu-zisă în favoarea eutanasiei, ci mă supun stringentei logici incluse-n orice analgezic; ca, de altminteri, şi în droguri, – care, pornind de la premisa că viaţa însăşi este suferinţă, încearcă să o atenueze (şi, in extremis, s-o suprime) în sâmburele ei doloric, prin ceea ce, la Epicur, numeşte-se aochlesia (de unde şi comandamentul „latente vivere”, să zicem); sau, în budism şi jainism (acesta ultim acceptând şi sinuciderea rituală), Nirvana: „stingerea” dorinţei, ca şi a tot ce e elan vital.
Cu corectivul că acestea necesită o disciplină a contemplaţiei, a ascezei; pe când un drog/un analgezic presupun minimul efort, fiind, pe cât de lesnicioase, tot pe atâta de factice.
Nimic de zis: un analgezic, fără să fie curativ, rămâne un medicament; ceea ce-l pune-n rând cu drogul e, însă, caracterul său de expedient imperdurabil…
Pun punct (sau… puncte de suspensie), aici, acestui vag discurs futil, – căci indicibilul, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai just să-l trecem sub tăcere.
„Era să mor” nu este să şi mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decât, vai, prin tine însuţi.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
