MICĂ PARABOLĂ A PRESEI
Pentru că oamenii păreau să nu mai creadă nici în Paradis, nici în Infern, cele două întreprinderi trans-mundane hotărâră să trimită pe Pământ agenţi destoinici de publicitate.
Duminicile, după sfânta liturghie, aveau loc diverse reuniuni de advertising extratemporal, de celestial sau diabolical promotion. Participau la ele, îndeobşte, câinii de pază ai democraţiei, care, devorând publicitate, sunt, in extremis, devoraţi de ea.
Aşa-zisa concurenţă neloială era exclusă dintru început, ambele echipe respectându-şi propriul orar şi pe competitori.
Într-o după-amiază oarecare, îngerii beznei îşi conduseră adepţii în cea mai sinistră casă de perdiţie de la lupanarele din Babilon încoace. Cei mai pudibonzi dintre discipoli se cruciră, dând s-o ia din loc. „Moft!” făcu unul dintre emisarii întunecatului arhanghel Lucifer: „La noi, aşa arată creşa de copii.”
În altă zi, tot de duminică, spre seară, îngerii Domnului din ceruri, Sabaoth, îşi călăuziră mica turmă într-o biserică aproape goală, în care-abia se auzea o orgă în surdină, încât discipolii mai rău-auzitori trebuiră, ca de obicei, să-şi ducă mâna pâlnie la ureche. Ci unul dintre îngeri spuse: „La noi, aşa răsună discoteca.” Drept-credincioşii se mirară să audă că, şi în cer, ar fi asemenea localuri, numai că o puseră pe seama unui spirit incipient de emulaţie între cele două tabere adverse.
În ultima duminică din iulie, când arşiţa, ţânţarii şi muştele de latrină fac şi mai greu de îndurat duhoarea cloacelor publice autohtone, îngerii negri îşi conduseră adepţii la una dintre căcăstorile acestea, iar unul dintre emisarii mai-marelui muşiţelor, Belzebuth, grăi într-astfel: „La noi, aşa miroase într-o parfumerie.”
– Ştim şi noi bancul, spuseră vreo câţiva, cu picăturile de apă ce se evaporă numaidecât pe plita-ncinsă, temperatura căreia, la voi, ar fi a gheţii din frapieră… Spuneţi-ne altceva, mai edificator!
Dracii se uitară lung unul la altul, codindu-se o vreme; apoi, cel ce părea că le e tartor, scoase din buzunarul de la haină câteva foi împăturite, dar volan-te, adică necusute între ele, şi negre ca învelitoarea radiografiilor de altădată.
– Ce-i asta, întrebară ceilalţi.
– N-aş avea voie să vă spun, dar, fiindcă sunteţi inşi cu carte şi, pe deasupra, jurnalişti, am s-o fac, totuşi: e un cotidian.
– Şi dincolo, îşi luă, în fine, unul inima-n dinţi, cam cum arată presa?
– Acolo sus?… La fel ca jos. Numai că foile gazetelor sunt albe. Imaculate, vreau să spun.
FALANSTERUL DE AUR
Ceea ce se cheamă Falansterul este un simplu bloc de familişti, mai înalt cu câteva etaje decât blocurile dimprejur. Cu câte-anume este greu de precizat, căci geometria Falansterului e una variabilă, adică modulară, în funcţie de necesităţi. Edificiul nu-i atât un agregat, cât un organism, un „corp social”, care-şi modifică volumul după plac, aidoma unei cefalopode, tentacular sau prin invaginaţie. Când se naşte câte-un locatar, spaţiul se amplifică, – şi invers: pe măsură ce-o familia se răreşte, împuţinându-se treptat, numărul camerelor scade, până la totala dispariţie, a lor, din cartea de imobil. Disciplina blocului e strictă; ordinea lui, celebră-n tot ţinutul.
Scarabeii intră, în bloc, pe scara B :
Oscar (şi familia) intră pe scara O; pescarul de la VIII, pe scara lui; pe scara E, cei care au escare.
Administraţia jubilează.
Cel care are,-n Falanster, acces la toate scările e Lascăr. I le oferă toţi pe ale lor. Numai că lui Lascăr nu-i prea pasă, neatent, cum e, la scări (şi trepte). Lascăr este singurul din bloc care-i încalcă ierarhia. Conflictele-i cu ceilalţi locatari sunt muşamalizate, însă, prompt, ca să nu se dea un rău exemplu adolescenţilor din Falanster.
Scuipatul pe scări e, în principiu, interzis; numai că ultimii au obiceiul să scuipe,-n mers, la fiecare pas, ceea ce transformă,-n timpul iernii, scările cu trepte inegale într-un prăvalnic tobogan, şi coridoarele, în patinoar.
Falansterul n-are ascensoare, iar regula blocului impune ca nici un locatar conştient să nu considere finită cursa pe scări în clipa când ajunge dinaintea uşii personale, – trebuind să o reitereze de câte ori ordonă, cu preaviz sau fără, Administraţia, zi de zi. Ordinul se dă prin difuzor. Sunt zile când Administraţia cere să faci 507 sau, numai, 23 de trepte, indiferent de faptul că locuieşti la primul sau ultimul nivel. Unii rămân blocaţi pe scări o oră-două (sau mai multe); alţii-şi dau sufletul, urcându-le sisific de câte optsprezece ori la rând. Este un bun antrenament, nu doar sportiv, ci şi cetăţenesc, făcând ca viaţa cotidiană,-n Falanster, să se desfăşoare, mai cu seamă, pe casa scărilor, iar nu la tine-acasă (noţiune,-n ocurenţă, fără noimă).
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
