DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Două…

ORA H

sau Memorialul cvasi-pangramatic al primei vizite a autorului (A. D.  MCMLXXIII) la Ionathan X Uranus, alias Părintele  M. Avramescu din Jimbolia

Hartularul huzurea-n hrisoave, haidoma hârciogului hapsân. Fără habar de hrean, hrib sau hamei, de holdele de hrişcă fără haturi sau de horticultura hidrofilă, herboriza hortensii de hârtie, heliofobice & havaìi. Hăt-departe de hebdomadare (pe care hartularul harnic le-ar hi hrănit cu hronici, ba chiar cu holorime), hiberna,-n halatu-i hârbuit, într-un habitaclu de hârţoage.

Haidamacii Hadesului hâd, herţogii hârdăului hulpàv, histrionii hrubelor, hicleni, nu-l hărţuiau cu hapca sau harponul, nici nu-l hăituiau cu vreun harapnic, necum să-l hărtănească, hain, cu herăstrăul; ci-l hrăneau, hoţeşte, cu himera (sau halviţa) hedonismului hârtiei, – hăul căreia, hârşâitor, se holba halucinant, hipnotizându-l…

„Haide-n Hatzfeld”, hotărî un havăr al hartula-rului hârşit în habitudini (sau hobbyceiuri) hârtioase, dintr-o horrorvacui hilară, dar hirească la un holo-parazit… „Haidem la hierofantul harismatic.”

„Haida-de!” hulise hartularul, – hadăugând „Hel-bet! Halal  să-ţi hie…”  Şi, cu haboca, haida-hai la Hatzfeld.

Halta Hatzfeld e-n hespericul hotar al hărţii haşurate homocentric. În holul haltei – hăndrălăi hotarnici, hotărâţi să-i hăcuie pe hoţii hoinărind, prin haltă, de haram.

„Halt!”, hămăise o huidumă de hotnog, hojbăin-du-le, după hârtii, prin haine, hartularului & havărului său (hăbăuci, acum, ca nişte haplea). Hârşnindu-le ca un halap habotnic, hotnogul se hlizea la ele, haios, dar fără haz, nici har.

Îi hărăzi, în hine, unui honved cu harţag şi hiperharnaşat, – cu care, hăis-cea, nu haihui, pe hudiţele hopuroase, până la hardughia cu hibiscuşi, cu hiacinţi şi hasmaţuchi, a hierofantului din Hatzfeld.

Care, cu humoru-i habitual, îi hiritisi pentru huzurul de-a hi hălăduit, (Hatz)feldaus-feldein, sub hàripă de heruvim în hreamăt, haidoma harpei humerale de hulub.

DIALOGUL SURDELOR

Nu-mi place cum arăţi – auzi? –, surioară… De vreo două săptămâni încoace, eşti palidă, sau mi se pare mie? Unde ţi-e rozul de cochilie diafană? Unde, ţinuta elegantă, constând în verticalitate? Pari tot mai clăpăugă, mai pleoştită. Şi-ncepi să te împăroşezi. Arăţi de parc-ai fi-nghiţit o urechelniţă în somn. D-aia faci mutra asta scârbită mai tot timpul? Sau te-i fi otrăvit cu urechiuşe. Sunt comestibile, dar, cam la mia de ciuperci, una dintre ele-i veninoasă…  Şi paloarea, care  nu-ţi mai trece. Să nu-mi spui, ca deunăzi, că „La pâleur n’attend pas le nombre des années!” Nu gust asemenea stupide calambururi… Eşti galbenă, se vede că nu mai ieşi la aer. În schimb, dormind cu geamul deschis, faci guturai. Acoperă-te bine-bine, noaptea, iar la nevoie, foloseşte tampax. Dacă suferi de vreo boală sufletească, – recomandabilă e meloterapia. Iar dacă afecţiunea-i de ordin fiziologic, du-te la un otorino-laringolog, surioară. Du-te cât mai grabnic, – fără mi-ne, că vezi şi tu ce ocupată îs. Apropo de meloterapie: ştii că cea mai căutată e muzica tranchilizantă, gen Oxigen-ul lui Jean-Michel Jarre. Tranchilizantă, dar prea sedativă. După o audiţie de un ceas,  auzi doar ca prin vată angelică, de sticlă. Ca să te-amuz cu-o rimă inocentă: asta-i o muzică hipoacuzică! Te pleoşteşte,-n loc să te-nvioreze. Or, tu ai nevoie, surioară, de sunete în forte, fortissimo, sforzando, – care să te pună pe picioare. Să te mobilizeze. De fapt, ajunge să cobori scăriţa, ca să auzi ciocanul cum bate-n nicovală! Dacă m-aş ocupa de melootorinolaringologie, ţi l-ar recomanda pe Ottorino Respighi: Pinii Romei, sau pe gălăgiosul de Strawinsky, care – ştii ce spunea? –, drăguţu’, că avangarda e să cauţi cu urechea  partea răcoroasă a unei perne, vara. Nostimă definiţie. Tot el spunea că pianul e-un instrument de – ian auzi! – percuţie. Şi că Vivaldi e-o maşină de cusut! Vivaldi e un Jarre neelectronic, iar ţie-ţi trebuie percuţia fie şi doar a unui pian. Dac-ai avea ureche muzicală, ţi-aş înţelege preferinţa pentru tuşeul fin, catifelat, à la Chopin sau Debussy. Dar n-ai ureche muzicală, asemenea mamei unui clavirist bucureştean ilustru, Fuchs, ieşit, sub formă de acord perfect, pe una din urechile bunicii lui, – se înţelege că mai muzicală (urechea, cu bunica sa cu tot). Pe care dintre ele, însă, nu se cunoaşte până astăzi. Ceea ce ştim cu certitudine, surioară, este că marele Gargantua, după o gestaţie de 11 luni, cvasi-bovină, ieşise „par l’aureille senestre”, adică prin urechea stângă (şi, fără nici un dubiu, muzicală), a maică-sii, nu a bunicii sale. Fără ureche muzicală, adio oricărei conceperi şi/sau naşteri auriculare, – începând cu-aceea a Domnului Iisus, Maicii  căreia,-n Breviarul maronit (sau „acatistul” lui Ennodius) i se spune după cum urmează:

Gaude, Virgo mater Christi

Quae per aurem concepisti…

… Da de ce mi-oi fi bătând eu capul,  surioară, cu-o surdă şi-o absurdă ca ’mneata; şi, pe deasupra, ignorantă a auriculoterapiilor actuale?! – mai apucă să-i spună urechea dreaptă celei stângi, după care începu să ţiuie şi ea.

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…