DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Două…

PIERRE… PONGE

„O poezie neagră, o poezie dură,

O poezie de granit…”

(B. P. Hasdeu)

   …Granit în care nitul nu intră cu grandoarea cu care  intră-n alte roci, acompaniat (sau nu) de-o trâmbă de impalpabile scântei; în care orice cui se strâmbă, – se strâmbă, evident, la tine, care încerci să transgresezi o graniţă de netrecut.

Granitul are un trecut imemorial, încât s-ar zice că e (aproape) sempitern. Altminteri, este semitern, apatic, antipatic, mat. Distant şi sumbru ca un grande, se înrudeşte cu granatul, dar nu-i o piatră nestemată, nici bună pentru a da şlef. Granitul e opac din fire şi,-n genere, neşlefuit. Greu granulabil, la rigoare; filigranabil, nici atât.

Nu ştiu cât poate fi de neagră „o poezie de granit”, dar este sigur că e „dură”. Ea nu-i o nea grăbită (de căldură) să redevină ce fusese: o apă limpede, o limfă. Granitul nu e meteoric, ca apa devenită brumă, zăpadă, chiciură sau gheaţă. El e străin de „grupurile apei”, cărora le este anterior. O poezie dură nu este una pură, „mai pură”, o epură. O poezie dură e, mai degrabă, sură. O poezie sură e impură. Granitul e o poezie sură.

Culoarea sur e un amestec de alb şi negru, ca granitul, – care, şi el, e un amestec de varii şisturi cristaline: hornblendă, mică, feldspat, cuarţ.

Aşijderea, o zi e sură când azuriul, auriul sau alburiul (atmosferic, solar, celest) deviază-n sumbru; când ziua se îngână, pretimpuriu, cu umbra, care-i surioara nopţii sau, doar, surata ei.

O poezie sură (şi, câteodată, surdă) evocă, însă, nu atât granitul, ce e o rocă dură, – cât grafitul. Acesta n-a-re duritatea diamantului, care-i e frate, un frate vitreg, neîndurător, – poezia căruia e pură, pură şi dură, fără a fi sură (ca a mohorâtului granit).

Grafitul este un cărbune, cu,-n miezu-i tern, un licăr bun, fratern, uman prin excelenţă, precum o strângere de mână… Nu graifăru-i dă găuri, nu granicu-l urneşte din loc, ci mâna goală.

O mână care scrie o poezie sură, o poezie de grafit.

CREIONUL CHIMIC

   Înmuiat în gură, în salivă, creionul chimic e(ra) unica unealtă de scris care lăsa, ca melcii umezi, irecuzabile amprente genetice: o lungă dâră.

Copiii vâră degetul în gură, dar nu pentru a scrie cu el, ci în virtutea unui instinct al suptului, atavic (care ne face, mai apoi, după sevrajul de rigoare, să sugem din pahar sau pipă, în pripă sau cu molcom har).

Cu degetul se poate scrie, pe geam, în aer sau pe zgură, fără ca, pentru asta, să-l vâri, întâi, în gură, trampân-du-l cu salivă.

E tot atât de-adevărat, în rest, că,-n vreme ce scriu litere (sau cifre), micii alumni scot limba, scriu cu limba, – în limba lor, nu doar în limbi străine.

La scenele erotice, de altfel, pe care le descriu în câte-o carte, autorii salivează abundent, – pentru ca ipocritului lectòr să-i lase gura apă, apoi (apoi de apă!). Pofta e, pare-se, contaminantă, cum căscatul.

Salvarea speciei constă, de fapt, în salivare, care-i preludiul oricărui coit, – sărutul (ce, la oameni, acompaniază rutul) fiind, după cutare cinic, atâta tot: un schimb de spute. (Aceasta poate da loc la dispute, de-generând, pe-alocuri, în stucheală.)

Cerneala face ca hârtia să saliveze,-n felul ei, salivă ce se-absoarbe-n hârtia sugativă, – care devine copia,-n negativ, a scrisului umid, a fresco.

E cazul să adăugăm că,-n  vremea când se folosea,-n licee, tocul rezervor, era (atunci când rezervorul unei colege se golea) în uz transfuzia de cerneală.

Azi, scrie-se cu pixul, – Pix vobiscum!

Dar să închidem paranteza, amintindu-ne, nu fără nostalgie, că cea mai umedă unealtă de scris era creionul chimic.

Trecut din gură-n gură de contabili, de plutonieri cu trese albe, de factorii PTTR, de amploiatele din gări, din vămi, din bănci, de pretutindeni, care emit, de după geamuri întredeschise, recipise sau duplicate movulii (cu ajutorul unui petic miraculos de indigo, – pe care, ca pe sugativă, rămâne, în oglindă, scrisul), creionul chimic fu emblema (eufemistică, dar clară) a unei practici vag perverse, însă la fel de răspândită, în lumea largă, ca aceea de a lipi dulcege plicuri (sau mărci) cu igrasia limbii.

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…