DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Dialog între Cesare și Barbara

BARBARA: Ce caut eu, Cesare, o inuptă, în cercul vostru de masculi, mai mult sau mai puţin hirsuţi şi cu atât de insolite nume, – evocându-mi, unele din ele (auzi şi tu: Da-ti-si, Da-rap-ti, Fe-lap-ton), nu ştiu ce hăuri scite, ce neguri cimeriene… Şi nu crezi că acela de Ferison, Cesare, ni-l dezvăluie pe aspru-i purtător drept fiu al nordicului Ferio, varegul?

CESARE: Ca şi al nostru, rostul tău e mnemo-tehnic, Barbara, dulce nume cu trei a-uri.

BARBARA: Ce vrei să spui cu asta: că sunt, că suntem toţi, fără excepţie, un fel de noduri la batista învăţăceilor triviali (la şcoala trivium-ului, vreau să spun); sau, cel mult, nişte biete flatus vocis?

CESARE: Ştiu eu? Dar de ce „biete”?! Aerul nos-tru, invizibila mea silfă, va fi jucat – ca, vara, la dunga zării, pâcla – pe gura marilor scolaşti, a doctorilor      invincibili, universali, profunzi, angelici, dulcifluenţi, subtili, mirabili, serafici sau iluminaţi.

BARBARA: Dar şi pe-a micilor discipoli care, de răul didascalicei ferule, ne slomneau numele în veli-glas: Bar-ba-ra, Bar-ba-ri, Ba-ro-co, Bo-car-do…, visându-ni-le peste noapte, într-un coşmar obştesc şi sacadat: Ca-len-tes, Ca-mes-tres, Ce-lan-tes, Ce-la-rent…, spre extenuarea noastră şi a lor, – vârâţi unii într-alţii, în fagurele şcolii, ca nişte stârpituri nemelifere, producătoare doar de zumzet monoton…

CESARE (citând din Aurélia, a lui Nerval): „… bourdonnement […] qui semble une prière à la déese Mnémosyne”!

BARBARA: Fie cum zici, livrescul meu Cesare. Dar dacă sunt, spui tu, un simplu nume (şi, pe deasupra, unul cu trei  a-uri: „littera insuavissima”…

CESARE: … citezi?!

BARBARA: … ei, da, din Cicero, – apud Cae-sarem!), de ce, atunci, ignobilul Barbara (care mă pune laolaltă cu vàrvarii Fesapo şi Dabitis, cu persul Darii şi cu Disamis, tracul), iar nu Amata sau, măcar, Agatha?!

CESARE: Şi totuşi, totuşi, draga mea Barbara, străinofobă din cochetărie, câtă prevenire-n gestul ăsta, definitoriu şi definitiv, de-a ţi se fi încredinţat un nume (şi încă unul preafrumos: Barbara, – al heliopolitanei fecioare şi martire, cea care vă oblăduie pre voi), infu-zându-li-se a-urilor tale, vocalicului duh vagant, coa-gulantul consonantic: premisa unei sarcoplasme, chea-gul şi vlaga întrupării; fie şi dacă, pe de altă parte, „omnis determinatio est negatio” (ceea ce nu-i mai puţin sigur decât că cheagului, pe-alocuri, i se mai spune şi străgheaţă), – astfel făcându-se că, întrucât Barbara, adio şi Agatha, şi Amata!

BARBARA: Crezi, dacă nu greşesc, Cesare,-n „nomen e[s]t omen”-ul lui Plaut?

CESARE: Greşeşti puţin, sărind în divinaţie; dar, întrebându-mă, am să-ţi răspund: ca onomastică a pos-teriori (!), cred, – în sensul că, numindu-te Cesare, ai sorţi mai mulţi să-i fii pe plac Barbarei, decât dacă te chemi Fapesmo. (Pecetluindu-te, un nume te poate şi stigmatiza.) Altminteri, augural adică, mă tem că e o vorbă goală.

BARBARA: Ca… noi?

CESARE: Nici gând, Barbara.

BARBARA: Dar, oare, nu aceasta e maxima ta însăşi, – cum că nici un nume nu-i aievea, că toate lucrurile sunt aievea, că nici un lucru nu e, deci, un nume.

CESARE: Eu, însă, ştiu că n-am spus decât una: că toate lucrurile sunt aievea, că toate numele sunt lucruri, că toate numele sunt, deci, aievea.

BARBARA: Ce să mai cred, Cesare, despre tine, ce-ţi însuşeşti, fără să-mi ceri avizul, până şi modu-mi silogistic?!

CESARE: Adevărat? – Din dragoste, Barbara.

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…