Moartea nu e o noţiune bine definită (putând fi, însă, pentru unii, de-a binelea definitivă), – una despre care (să) crezi (câte) ceva. Ea e o experienţă, o trăire. Enunţul „moartea este o trăire” aduce a oximoron; şi chiar şi e o astfel de figură. Cum să împaci, altminteri, aceşti doi termeni strict ireconciliabili. Cum să-ţi închipui că,-ntr-o bună zi, ai să te trezeşti mort; că,-ntr-un minut, erai, fuseseşi.
Că, la perfectul (des)compus, a trăi înseamnă că vei fi (şi) murit: „Elle a vécu, Myrto, la jeune Tarentine!” (S. m.)
Cel ce o deplânge, neoclasic, pe răposata jună din Tarent, este o viitoare victimă, André Chenier, a ghilotinei…
Despărţirea capului de trup e, ca să emit un loc comun, un act oribil şi brutal, dar, de obicei, instantaneu („de obicei”, căci mai ratează şi călăii, – ca în, să zicem, cazul Mariei Stuart a Franţei şi, ulterior, a Scoţiei); analog, oricum, morţii subite, cu deosebirea că aceasta nu implică, pe cât cred(em), un preludiu, – care, în cazul cesteilalte, are durata unui judecăţi sumare, suspansul căreia e, însă, nesfârşit.
Sinuciderea, la rândul ei, poate fi, şi ea, instantanee, numai că implică, uneori, cele mai îndelungi deliberări şi preparative complicate.
Or, de trăit, trăim, mai totdeauna, spontan ca florile şi instinctiv ca dobitocul; oameni, nu suntem, într-un fel, decât prin moarte. Iar moartea e, cum spune Valéry, ceva ce, numai, celorlalţi li se întâmplă.
Ni se întâmplă, însă, ca aceşti ceilalţi să ne fie dragi; mai dragi, adesea, decât noi înşine, – ca progenitura, unei mame, ca Juliettei, adoratul ei Romeo…
Iar dacă absenţa lor de după o resimţim cu greu, apoi, dar ca pe o fatalitate inconturnabilă şi, într-un fel, firească (atunci când cei mai vârstnici decât noi: bunici, părinţi, ne părăsesc), chinurile zilelor din urmă (care pot fi şi ani de zile), ale acestora, sunt (în pofida convingerilor religioase ferme) cele care ne pot induce tentaţia eutanasierii.
Iată, în continuare (nu fără scuze faţă de aceia pe care-i pot scandaliza!), câteva argumente de… bun-simţ.
De vreme ce, în medicină, anestezia presupune recursul la un alt principiu decât acela, religios, al asumării ca atare a intenabilei dureri, logic ar fi ca domnii doctori să facă pasul succesiv, acceptând eutanasia.
Aceasta ultimă, oricum, e implicată, ab initio, în cea dintâi, ce, în virtutea unui anume hedonism propriu mentalităţii noastre de plezirişti şi libertini, îndepărtează de la gura bolnavului „acest pahar”, cruţându-l de amarul lui sau îndulcindu-i-l cu miere.
Nu fac, aici, o pledoarie propriu-zisă în favoarea eutanasiei, ci mă supun stringentei logici incluse-n orice analgezic; ca, de altminteri, şi în droguri, – care, pornind de la premisa că viaţa însăşi este suferinţă, încearcă să o atenueze (şi, in extremis, s-o suprime) în sâmburele ei doloric, prin ceea ce, la Epicur, numeşte-se aochlesia (de unde şi comandamentul „latente vivere”, să zicem); sau, în budism şi jainism (acesta ultim acceptând şi sinuciderea rituală), Nirvana: „stingerea” dorinţei, ca şi a tot ce e elan vital.
Cu corectivul că acestea necesită o disciplină a contemplaţiei, a ascezei; pe când un drog/un analgezic presupun minimul efort, fiind, pe cât de lesnicioase, tot pe atâta de factice.
Nimic de zis: un analgezic, fără să fie curativ, rămâne un medicament şi, eventual, un pharmakon; ceea ce-l pune-n rând cu drogul e, însă, caracterul său de expedient imperdurabil…
Indicibilul însă, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai bine să-l tăcem. „Era să mor” nu este să şi mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decât, vai, prin tine însuţi.
Pun punct (sau… puncte de suspensie), aici, acestui trist discurs, pe care l-am notat în grabă, la moartea, după o atroce şi disperată agonie, a mamei, acum 11 ani, în ziua de 1 aprilie, lună la finea căreia,-n 30, venise pe lume,-n urmă cu 76 (sau 75?) de ani, în 1920.
Ea a îndurat necontenit (şi nu fără nobleţe şi stoicism); noi, cei din jurul ei, intermitent, în măsura-n care puteam pleca de lângă pat şi reveni după o vreme, mai, oarecum, încrezători în ceea ce nu mai era decât un biet paliativ.
S-a recurs, în fine, la morfină, pe care tata i-o administra, ca medic, nu fără prudenţă. În ultimele ei minute, se cam codea să-i facă injecţia de pe urmă. Mai că l-am somat, eu, să i-o facă, – mai slab de înger, totuşi, decât el.
Indicibilul însă, vorba lui Ludwig Wittgenstein, este mai bine să-l tăcem.
„Era să mor” nu este să şi mori; iar moartea nu-i de experimentat prin nimeni altul decât, vai, prin tine însuţi.
- M. Spune-mi, ce crezi: scriitorul român se sinucide?
Ş. F. Întrebarea ta, dragă Iolanda, pare să fie o reminiscenţă a unui categoric, apodictic sau, cel puţin, ritos enunţ, mai vechi, al lui Mihai Zamfir, din „România literară”.
Dă-mi voie să caut ziarul respectiv, în maldărul ăsta gros de „Românii”… Poftim, avem noroc: numărul 34, din 25 august 2006, pagina 9: „Scriitorii români nu se sinucid.”
În loc de orice comentariu, voi înşira, mai jos, câteva nume: Daniil „cel trist şi mic”, alias Scavinschi, Veronica Micle, Alexandru Odobescu, Ilarie Chendi, Dimitrie Anghel, Cora Irineu, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău, alias Urmuz, Petre Andrei, Ilarie Voronca, Dragoş Protopopescu, Emil Ivănescu, Paul Celan, Mihai Rădulescu, Anişoara Odeanu, Ion Lotreanu, Rolf Bossert, Gherasim Luca, Sorin Pavel, V. Vasilescu, Gabriela Negreanu, Marcel Mihalaş, Ion Stratan…
Adăugându-i pe, între alţii, rescapaţii Panait Istrati, Saşa Pană, Ion Negoiţescu ş.a.m.d., – lista rămâne, evident, deschisă (iar eu nu pot decât să-mi cer iertare pentru acest umor macabru!).
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
