ORDINE ŞI MEDALIOANE
(ficţiune istorică, veridică parţial)
Ca şi mănuşile, botinele, sutienul, – jartierele implică, de obicei, dualul; cu o excepţie: Ordinul Jartierei, ce e unijambist prin definiţie.
Unijambistă este, însă, şi jartiera profesională (şi,-ndeobşte, roşie), ce le slujeşte fetelor venale drept puşculiţă de o noapte, a doua zi urmând s-o spargă şi să ia totul de la capăt.
Deosebirea dintre ele şi domnişoara Salisbury (e vorba, fără îndoială, de un amabil nom de guerre) consta în, exclusiv, culoarea acestor scumpe accesorii, pe care ea obişnuia să şi le înnoiască zilnic, deoarece le primea gratis din partea furnizorului en titre al opu-lentei Curţi Regale.
Nenumăratele-i jartiere, de prin noptiere şi comode, cu incomode catarame şi cu capse, gata, oricând, să-i reîncercuie-n albastru alabastrul coapselor de înger, n-o făceau membră ex officio a Ordinului amintit, cu atât mai mult cu cât acesta nu admitea în rândurile sale persoanele de sex frumos; cu o excepţie: suverana Angliei, ce-i arborează, însă, însemnul ca brasardă, iar nu ca banderolă de mătase în josul genunchiului, al celui stâng, – mai umed, din acest motiv, şi mai pletoric decât dreptul, exempt de nobilul garou.
Cei 26 de membri efectivi ai Ordinului garterial o frecventau cu toţii, totuşi, – dar nu in corpore, ci câte unul în fiecare zi, a ei, de lucru, adică toată săptămâna, minus lunea, când, ca la muzee sau teatre, e relaş.
Or, luna având, în general, 26 de zile lucrătoare, se înţelege că cei 26 de membri ai acestui Ordin o vizitau o dată pe lună, fiecare, – cu excepţia (neobligatorie) a zilelor catameniale, ce coincid cu aşa-zisa „Lună neagră”.
Nu cred că riga Eduard al VII-lea al Angliei, copil ingrat al mamei (şi erei) victoriene, avea de gând, cum se şoptea la Curte, să lărgească Ordinul Jartierei (care, pe-atunci, nu era încă prea elastic); şi nu intenţiona s-o facă din precauţie, cel puţin, dacă nu chiar dintr-o adâncă deferenţă faţă de omonimul şi omologul său regal, al treilea cu acest nume prenormand, carele,-n urmă cu cinci veacuri şi jumătate, îl instituise (for ever, bineînţeles).
De-ar fi fost vorba, eventual, de Ordinul Băii (Order of the Bath), mai recent cu câteva decenii, poate că regele s-ar fi înduplecat. Dar numai din raţiuni de ordin igienic, nu cavaleresc, – în măsura-n care igiena corporală făcuse mari progrese-n Albion, odată cu căderea în uitare a vechilor albii de scăldat, prin apariţia „apei curente”, cum se spune, în suficient de multe cămine englezeşti.
Metresa (honni soit qui mal y pense!) a suveranului britanic, ca şi a restului de 25 de membri ai aceleiaşi Jartiere, uza de marile virtuţi propiţiator-abluţionale ale Ordinului paralel, în funcţie de doleanţele exprese ale fiecărui companion în parte: nu numai că nu toţi aceştia erau şi membrii-ai Ordinului Băii, dar unii aveau gusturi mai aparte, ca, bunăoară, impetuosul tânăr soţ al cetăţenei B(u)onaparte, fostă Mme de Beauharnais, căreia el obişnuia, din vreme-n vreme, să-i dea, din vreme, ordin, prin curier: „Chère Joséphine, j’arrive; ne te lave pas!”.
Ar fi o probă de impoliteţe să-i ţinem de perverşi pe toţi aceştia, ce, preferând odoarea femeii naturale („l’arôme émanée par Méry”!) în dauna industriei savoniere, ajung, la limită, martirii fetidităţii agresive, căci s-ar putea să fie vorba de nişte indivizi anosmici şi, aşadar, puţin infirmi (iar nu de nişte fetişişti ai lenjurilor răspurtate sau ai miasmei pescăreşti).
În paranteză fie spus: era cam pe aceeaşi vreme când adorabila Méry i se plânsese lui Huysmans, cu care se culca sporadic (în lipsa doctorului Evans, susţinătoru-i oficial), cum că poetul ei de curte o dezgustă prin murdăria lui („par sa saleté”); că poartă cămăşi roase de flanelă, care (ca şi plastroanele-i, de altfel) bat în îndoielnicele nuanţe ale culorii Isabelle. Că el, „qui se croit propre” (!), o adoră, – vizitând-o zilnic, la 6 dimineaţa, când ea-i îngăduie să o asiste luându-şi ceaiul, în patul ei cu baldachin, după ce, în prealabil, îşi ia baia.
E ceea ce amanta regală colectivă n-ar fi spus, totuşi, niciodată, – fie dintr-o discreţie tipic insulară, fie dintr-un profund respect atavic faţă de ceea ce se cheamă, în englezeşte, privacy.
De altfel, nici nu este foarte sigur că, „regală”, ea va fi fost şi „colectivă”, – celorlalţi membri, 25, ai Ordinului amintit, ea neîngăduindu-le, se pare, decât dreptul minimal de asistenţă a leveurilor ei nematinale.
Se trezea, într-adevăr, către amiază şi, după ce-ntârzia o oră, două, în elegantul ei benoar (ce era copia în detaliu şi la scară a faimoasei scoici botticelliene), îi permitea, în fiecare zi, câte unui membru al Jartierei, să-i contemple,-n intervalul nu prea larg dintre peretele cu broderii de aur şi patu-i de paradă, amplu, spaţiu,-n franceză, zis ruelle („Tu mettrais l’univers entier dans ta ruelle…”), carnaţia de bomboană à la Renoir, fondantă, care,-n budoar, nu doar acestor mădulare de rang înalt, dar şi alaiului domestic, de la valeţi la cameriste, le declanşa secreţia glandei salivare. – Bomboană sau cutie de bomboane, cu panglică de moar albastru de-a latul rozului velin, asemenea copilei din tabloul lui Greuze, intitulat La Cruche cassée.
Perversitatea pânzei acesteia ovale (o vale, două văi, pre limba noastră), constând în aerul suspect de inocent al junei fete, în ciuda cioburilor sparte din poala ei mototolită, era, se pare, într-atât de mult pe gustul Curţii Angliei, încât o regăseai oriunde, în migăloase reproduceri, pe miniaturi sau medalioane, la gâtul sau la glezna mâinii mai fiecărei domnişoare din anturajul favoritei, – iar regele, în drum spre ea, de-a lungul unei galerii demisecrete şi obscure a vastului palat regal, obişnuia să fredoneze, ca pentru sine, în franceza deprinsă de la guvernanta-i cea mai destoinică, Miss Sarah Bernhardt:
Ma cruche cassée,
Mon vase brisé,
Ma cloche felée,
Ma bien-aimée…
Blondeţea ei de piersică venustă, cu puf discret şi auriu, îi excita pe toţi şi toate, – în cap cu acest crai tomnatic, dar constituţional, al Engliterei, care,-n virtutea celor peste cinci veacuri de vechime atestată, avea tot dreptul să se creadă, o zi pe lună, membru plin al unui Ordin de origine burgundă (dar cu străveche ascendenţă, după diverşi ecvestrologi ai Evului Mediu flamboaiant, în vellus Iasonis/Gedeonis signa), ajuns, prin împăratul Carol Quintul, apanajul Casei de Austria, care a dat mai mulţi regi Spaniei, şi disputat, apoi, când n-a mai dat, între Bourbonii din Madrid şi Habsburgi, ca să fie,-n fine, contrafăcut de Napoleon I-ul, prin efemerul Ordin civil şi militar al aşa-ziselor Trois toisons d’or, – de care,-n triplă ipostază: capelură, gene-sprâncene, păr pubian, se bucura doar capul Re-gatului Unit, ce nu ştiu să fi fost, altminteri, membru al Ordinului Lânii de Aur ca atare.
Cât despre ceilalţi, o făceau numai cu ochii şi, la rigoare, olfactiv.
CONCLUZIUNE ŞI MORALĂ
În furou (ca-n Renoir)
roz-bonbon cu frufru
că ţi-e teamă să nu
se topească-n benoar
de fondantă ce e
în cada aproape
rotundă cu ape
de scoică pembe
în care (spun răii)
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
