DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – De aprilie…

RENI & ALBANI

Pe cititorul intrigat, pesemne, că numele celor două entităţi din titlul însemnărilor de faţă nu sunt articulate cum s-ar cere, cu dublu ii, anume Renii & Albanii, dat fiind faptul că evocă două triburi, două seminţii sau două speţe ce amintesc, de pildă, de volci şi de sugambri, de murni şi de eglanbi, de mezi şi perşi, de cerbi şi reni, de epiroţi şi de albani (care, în genere, masificaţi sau percepuţi de către noi într-astfel, şi, ca atare, nu prea compatibili cu articolul indefinit: un cimbru/nişte cimbri), îl asigur, dintru început, că dublul ii, ca marcă de plural, nu e obligatoriu-n alte limbi, ca, ex. g., latina ancestrală, în care scriem marcomani, pronunţând, însă, marcomanii, spre deosebire de română, în care narcomanii, în ansamblu, diferă de (un grup de) narcomani, fapt datorat, în graiul nostru vernacular, semnului moale (< мяткий знак: ь), adică unei înmuieri, cu rol de marcă de plural (sau de persoană a II-a singular, în cazul unui şir de verbe) a unor consonante finale, precum b, f, h, l, m, n, p, r, ş, ţ, v, z, înmuiere consecutivă în română, conform cutăror teorii doctissime, dar de bun simţ, schimbului de informaţii genetice tot mai frecvente şi, ulterior, coabitării bărbatului protoromân cu proaspăta muiere slavă, de unde înmuierea amintită a unor sunete prea dure pentru auzul melofil şi inimile mai duioase ale muieretului mondial, dar şi inconvenabila urmare că străinul ce învaţă româneşte confundă lesne vama Reni cu renii ce tractează sania inumerabililor Moşi Crăciun, ca şi, nu mai puţin, pe moşii ăştia cu nişte imense moşii de prin Laponia, de care nu ştiau nimic (sau mai-nimic) strămoşii noştri, ce ignorau şi că din albul unor zăpezi cvasi-perpetui îşi trăgeau numele albanii, aflaţi cu renii în raporturi când paşnice, când belicoase (mai  belicoase-n preistorie, când primii îi vânau pe-aceştia din urmă fără nici un scrupul, sfârşind, însă, în era noastră, prin a-i semidomestici), astfel că renii şi albanii convieţuiesc, în fine, paşnic şi într-o cvasi-simbioză (servind, adesea, drept exemplu, în forurile de profil, al interetnicei concordii, – al prietetniei, dacă vreţi), singura pricină de harţă dintre aceste două specii fiind aceea că albanii se cred originari din Franţa, ca unii aşezaţi cândva pe albia Tarnului, în zona actualului oraş Albi, ceea ce renii nu acceptă, considerându-i pe aceştia de provenienţă albaneză, în vreme ce despre ei înşişi cultivă mitul că s-ar trage din peştera de la Lascaux, obârşie contestată ferm de albigenzul A. Breton, care se îndoia, de altfel, şi de autenticitatea picturilor de pe pereţii muzeului magdalenian (expertizate digital, i. e. „cu degetul”, ca marea!), – şi cu atât mai mult, fireşte, de cota unor pictori fazi, a unor pompierişti notorii, zugravi de Graţii şi de Nimfe, de Vènere „duios concrete”, de „suavissime Madone cu trup din lapte de migdală” (cum se exprimă Paul-Ambroise, alias dl Valéry), şi, pe deasupra, epigoni ai  lìngavului Rafael, ca bieţii Reni & Albani.

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…