Greu de făcut elogiul unui corp (al femeii, bineînţeles) care practică, de la un timp încoace, tatuajul indelebil sau piercing-ul multiplu şi, mai cu seamă, culturismul, ba chiar boxul. Boxul care, de obicei, desfigurează; culturismul care te preschimbă într-un anatomic ecorşeu.
Şi mai greu e, lăudându-l astăzi, să le intri-n voie, cât de cât, feministelor ce suspectează de sexism, „macism”, misoginie pe oricine îşi îngăduie să vadă femeile cu ochii lui, iar nu prin ochelarii lor.
Astfel încât voi face apel, în continuare, la un distih al unui foarte vechi poet, drag, încă, multora, François Villon.
Acesta se născuse la Paris, în, pare-se, 1431, an în care, la sfârşitul lunii mai, se săvârşea din viaţă Ioana d’Arc („la bonne Lorraine/ Qu’Anglois brulerent a Rouen”), – cea care, într-un faimos poem jugendstilist de Radu Stanca, îşi descoperă într-un târziu, pe rug, nurii ignoraţi până atunci (şi, dimpreună cu aceştia, feminitatea refulată): „Şi-abia acuma văd, privind în jos/ Spre limbile ce-aleargă şi mă-mbie/ Că – păcătoasa! – am un trup frumos/ Şi-un mijloc svelt şi pur, ca o făclie…”
În paranteză (una cam maliţioasă) fie spus: nu ştiu cât e de verosimil acest strip-tease de salamandră sau de „fille du feu”, şi cât de compatibil, totuşi, cu o prizonieră supliciată, ţinută,-n ultimele-i săptămâni, în viaţă cu, doar, „pain de douleur & eau d’angoisse”.
Adaug că Ion Barbu, într-o ocazională, e mai veridic (şi mai percutant) cât despre „agonia şi extazul” insalisabilei fecioare (numele căreia, antonomastic, e prea-nobilul Jehanne de France): „Acestui glas, acelor harpe,/ În mistici nupţii mă conjug,/ Ajunse, auzite doar pe/ Cel mai înalt, extatic rug.”
Să ne întoarcem, însă, la Villon.
Distihul său (care slujeşte, în principiu, drept preambul cvasi-didactic la inefabila baladă a „Doamnelor de odinioară”, – în care apare şi „la bonne Lorraine”) sună în felul următor: „Corps femenin, qui tant es tendre,/ Poly, souef, si précieux…”
„Senzuale”, după Huisinga, aceste versuri sunt nu numai prin ceea ce se cheamă sens; senzuale sunt, nu mai puţin, prin insinuantul duct al lor, prin jocul de aliteraţii (anume TANt es TENdre, SI préCIeux, – reduplicarea celor două silabe aducând, aici, a obstinaţie sau obsesie); prin convocarea, în sfârşit, într-o aceeaşi scurtă frază, a patru vocabule galante, pe cât, altminteri, de exacte: tendre, poly, souef, précieux, care adună la un loc teneritudinea şi netezimea, suavitatea şi scumpetea. O fac nu atât, însă,-n registru hedonistic, cât mai ales într-unul moralist, avertizând asupra „cadaverizării”, cu vremea, a acestei cărni superbe, care nu este, din nefericire, decât o ca(ro) da(ta) ver(mibus), – potrivit falsei etimologii a unui erudit roman, Marcus Terentius Varro.
Or, fie spus în treacăt: nu-i de mirare că englezescul corpse semnifică „cadavru”, sau că românescul trup e trup din trupul trup-ului vechi-slav, care înseamnă tot „cadavru”.
În ceea ce-l priveşte pe précieux, acesta (ce rimează, peste un rând, cu cieu[l]x) e, eventual, analizabil ca pré-cieux: „Vorhimmel”, „antecer”, – corps-ul femenin putând să fie sau un fel de paradis terestru, sau, la propriu, imparadisabil.
(Cf., pentru prima ipoteză, acest pasaj din Flori de mucigai: „În colţ, un condei,/ Înseamnă cadavrul şi-al unei femei./ Bălaie, subţire, ea-şi ţine deschis/ Pe lespede trupul, defunct paradis…”)
În sculptură, materialu-i ideal e, dacă nu fildeşul exotic (şi cât se poate de erotic), fildeşiul, baremi, cald şi lis, al Evelor lui Lucas Cranach cel Bătrân, prin voalul transparent ca sticla, al cărora străvede-li-se nudul.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
