Cam de mărimea unui ghem de tenis (dacă provine dintr-o pagină A4), nu şi de consistenţa lui pâsloasă, tinzând la forma unei bile de biliard (joc uzurpat, mai nou, de snooker), dar fără sonul eburneu al ei şi diferit, fireşte, în privinţa coeficientului de elasticitate, un ghemotoc de nemaitrebnică hârtie aduce, prin comportament, cu celuloidul cvasiinflexibil al unei albe mingi de ping-pong.
Fără, totuşi, suficient recul, nu ţopăie, fie şi dacă sare, rostogolindu-se, cu întreruperi, de-a lungul unei suprafeţe plane: masa de scris, podeaua ş.a.m.d., cum se comportă/face orice sferoid.
Lansat asupra unui adversar, el nu e foarte contondent, (cum bulgărele de zăpadă, bunăoară, dintr-un poem şi-un film de Jean Cocteau), putând, cel mult, să zgârie vag obrazul, ca pseudomingile de badminton, din cauza muchiilor tăioase ale materiei componente. (Hârtia, ca şi iarba, taie!)
Situaţia s-ar schimba, desigur, în cazul uneia mai dure: cartonul şi/sau mucavaua; din fericire, însă, cele două nu se prea lasă fasonate în chipul unui cocoloş. Fizic, bătăile cu ghemotoace de hârtie sunt, mai curând, benigne; drept care,-n meciul său cu Necuratul, doktorul Luther nu le-a folosit. Moralmente, însă, pot să doară mai al dracului decât faimosul călimăr al demonologului din Wartburg.
Pe lângă gestul, mai brutal, al ruperii ciornei în bucăţi, urmat de aruncarea lor la coş, acela al ghemotocirii, în pumn, a foii compromise e, fie şi dacă antiecologic, aproape tandru, chiar velin.
În ceea ce priveşte, însă, hârtia compromiţătoare, atât ghemotocirea, cât şi sfâşierea ei, se vădesc a fi insuficiente.
Or, în absenţa tocătoarei de hârţoage (de care dispun, astăzi, serviciile secrete, – şi care, nefiind foc, nu scoate fum!), metoda clasică e una, şi anume: ingurgitarea corpului delict. Hârtia compromiţătoare se mestecă şi se înghite; sau, dacă nu, se scuipă în obrazul închizitorului de orice soi (de la profesorul cazon şi indiscret, ce te surprinde cu fiţuici sau făcând schimb de dulci răvaşe pe sub bancă, la cerberul care te perchiziţionează), sub chipul unei paste bine-bine îmbibate în salivă, aidoma unui papier mâché.
Când compromiţătoare e chiar limba (în sens de Zunge, nu de Sprache), atunci, – dar numai dacă eşti Zenon din Eleea! – ea (înainte să i-o scuipi (cum, unui câine, o ciosvârtă de sângerândă carne macră) cutărui tiran, Nearc sau Diomedon, în plină mutră) se retează cu dinţii…
Dinţii personali.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
