Gheata elegantă, cu crampoane brune bine implantate şi de un galben ultraşic, a centrului înaintaş mângâia mingea, când şi când, – aceasta simţindu-se frustrată, însă, că nu o mângâie manual.
Fie şi dacă mângâierile sunt de diverse feluri şi nu-i obligatoriu să implice auxiliile manualităţii (păsările, bunăoară, nu par să se mângâie cu gheara, – cu care, când o ai, te purici –, iar peştii practică frotajul), caresantă,-n cazul speciei noastre e, îndeobşte, mâna. Iar mingea, fără a fi om, fiind, însă, umanizată, prin îndelung comerţ cu omul, şi-ar fi dorit şi ea, sărmana, o mângâiere mai ca lumea.
Centrul înaintaş nu-i putea spune (deşi ar fi făcut-o, – dar, oare, în ce grai?) că mângâierile manuale ale mingii, când eşti jucător de câmp, sunt prohibite, păcatul originar în fotbal fiind chiar henţul. Numai portarul are privilegiul să mângâie, fără să fie fluierat, cu mâna (sau mănuşa) mingea.
E drept, altminteri, că şi mingea, fără să fie mângâiată tandru, e, la rigoare, sărutată. Dar nu din dragoste, ci ca să intre-n poartă, la şuturile decisive: un, mai cu seamă, 11 m. (E o cutumă şi o superstiţie.) În rest, ce dragoste poate să fie între un obiect ca mingea, sferic şi, aşadar, numai tangent la lucruri, şi piciorul (sau capul) unui fotbalist (fie acesta însuşi… Sfera!) neurmărind, parcă, altceva decât să se dezbare cât mai rapid de dânsa, – a „ţine” mingea nefiind consult.
Toate acestea, centrul înaintaş al nostru i le-ar fi spus (dar cum?) iubitei neiubite, mingea. Numai că ea simţea perfect ce se întâmplă şi, când dorea să fie mângâiată cu două mâini (nu numai de portar, ci şi de jucătorii de câmp), ieşea in aut. Ştia că asta-l enervează, de obicei, pe amorezul ei, care, gelos, abia atunci gelos, şi, totuşi, galeş, o agrăia în versuri: „Eu, minge, te caut/ Şi tu eşti în aut!”
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
