Cineva m-a întrebat, deunăzi, de ce cred eu că frunza, numai una, a unuia din arborii mirifici zugrăviţi de către simpla menajeră, pictoriţă din instinct şi vizionară, anume mistica Séraphine Louis (norocul căreia, ca şi al nostru, avea să fie Wilhelm Uhde, colecţionar de artă şi critic à ses heures, care a ocrotit-o cât a putut mai bine), că, aşadar, o frunză a coroanei arborelui amintit este albastră?
A trebuit s-o iau de la Adam şi Eva. După expulzarea din Eden a cuplului dintâi şi infelice, singura lui odraslă demnă să întrevadă intangibila „grădină de îngeri” va fi fost mezinul Seth.
Om drept şi blând fiind acesta, – heruvul nu l-a alungat din pragul porţii Raiului, întredeschise, cu temuta-i spadă igniferă, îngăduindu-i să privească înăuntru, cu, în inimă, o sfâşietoare nostalgie. Tânărul Seth putu, atunci, să vadă că cei doi arbori, al cunoaşterii şi-al vieţii, se îngemănaseră,-n răstimp, devenind unul şi acelaşi…
Cartea penitenţei lui Adam (din care, prin intermediul lui Éliphas Lévi, citez în continuare) adaugă că, din partea îngerului ensifer, Seth primi, în fine, trei seminţe (alias „ternarul kabbalistic”), „ce conţineau întreaga vlagă a arborelui” Paradisului terestru, – cu ordinul ca, după moartea lui Adam, să i le „răsădească”-n gură, drept chezăşie-a nemuririi. Destinul triplei ramuri răsărite din cele trei seminţe sacre îi implică, rând pe rând, pe Moise, pe David şi pe Solomon.
Cel dintâi avea să-şi facă dintr-însele toiagul şi/sau bagheta-i magică faimoasă, după ce,-n mijlocul acestui rămuret „arzând fără de-a mistui” (vorba lui Blaga), Dumnezeu i se revelase drept Fiinţa prin excelenţă. Întreita ramură, apoi, ce înfloarea (ca şi în cazul cârjei de pelerin a lui Tannhäuser) în ciuda faptului că n-avea rădăcini, şi-a găsit locul în (străjuit, la capete, de doi serafi) chivotul Legii (în graiul lui Moise, aron ha edut).
Regele David o sădi pe muntele Sion. Ajunsă arbore în toată firea, fiul şi urmaşul lui în scaun făcu din lemnul său miraculos cei doi stâlpi ai Templului ierusalemic, anume Jakin şi Boaz, plus frontonul porţii principale, care avea virtutea să-i oprească să treacă pragul pe impuri. După un şir de avataruri, din acest fronton uitat cu vremea avea să iasă crucea lui Hristos.
Punând punct acestor speculaţii (pe care inocenta Séraphine, o biată enoriaşă, paroissienne, aşijderi maicii lui François Villon, le ignora cu totul, nici nu le ducea dorul, – mulţumindu-se cu „[le] Paradis peint” pe murii sfintelor lăcaşuri) şi, revenind la arborele nemaiaccesibil întrevăzut, din pragul Raiului, de Seth, să ne întrebăm în ce măsură aducea acesta cu aceia străvăzuţi în transă şi zugrăviţi în plin extaz de Séraphine… (Întrebare falacioasă, dacă vreţi, pentru că noi nu am văzut ce-a văzut Seth, – dar legitimă ca exerciţiu euristic.)
Ei bine, Séraphine, suflet serafic, ce-ar fi putut picta, dacă nu flori?! „Coloriti fiori”, cum spune Sfântul Francisc, dar prea puţină „erba”, – căci florile-i par supraterestre, „sădite-n aer ridicat” (precum cherubul lui Ion Barbu); flori inexplicabile şi stranii, o vegetaţie angoasantă şi, uneori, vorace ca o junglă. Nici regnurile nu sunt bine precizate, iar mirobolantele-i buchete par, totodată, şi penaje, ce ne privesc, aşa-zicând, prin ochii cozii de păun!
De unde, un anume „disconfort”, o anxietate, o derută, în faţa corolelor multicolore, a lujerilor şi a foilor bizare (cu tije mai curând cornoase, ca un cotor de pană, tubular, şi fire simetrice subţiri, pe laturi), – care aduc cu flora oniric-maladivă a unui Odilon Redon, fără să fie rodul, însă, al visului, fiind unul al viziunii; şi,-n plus, părând a se supune, în pofida aparantelor dezordini, cutăror reguli misterioase.
În definitiv, doar Paradisul terestru este unul vegetal: o oază în pustiul dezolant; o grădină, una „între ape” (gan în ebraică, pairidaeza, în persană); o, în sfârşit, pădure verde (cf., într-un Psalm al lui Arghezi, „În paradisul Evei, prin pădure…”). Luând în seamă stricta, uneori, dispunere sau aliniere a frunzelor sau a petalelor văzute, în raptu-i mistic, de naiva Séraphine, să spunem că, în parte, Paradisu-i nu e, neapărat, unul terestru, în ciuda unei vegetaţii exuberante îndeobşte, ci acela, mai curând, celest, vizibil numai ochiului lăuntric sau, baremi, văzului intelectual, speculativ, geometrizant, – de unde şi arhitectura paradisiacă ideală, cvasiutopică şi, uneori, factice (precum, în cazul bunei Séraphine, florile-i care, la răstimpuri, par, oarecum, artificiale).
Cât, în sfârşit, despre albastra frunză din marginea unui frunziş care epuizează gama cromatică cea mai firească, adică verde, galben, ocru, roşu-brun, a foilor unui copac, aceasta pare o trimitere expresă (fie şi dacă, poate, inconştientă) la Paradisul celălalt, celest, aducând a pană azurie căzută din penajul unui înger.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
