Într-un succint — lizibil , însă, — studiu, din ’49, dedicat „stadiului oglinzii” (noţiune,-n cîmp psihanalitic, introdusă, prin ’36, by himself), ca să-şi certifice opinia că oglinda e nu fără „efecte formative asupra organismului” uman, la epoca-i de fraged infans, Lacan recurge la acest exemplu (din ornitologie), şi anume: „…că maturaţia, la columbă, a gonadei are drept condiţie necesară vederea unui seamăn, indiferent de ce sex este, — şi într-atît de suficientă, că rezultatul se obţine fie şi doar prin punerea-i în preajma, răsfrîngătoare, a unei oglinzi” . (Şi, fie zis în paranteză, putut-am, într-un miez de vară, să văd, dintr-un balcon, eu însumi, doi galeşi pui de Streptopelia decaocto privindu-se, ca într-o hipnoză, unul în ochii celuilalt, pînă ce, în sfîrşit, mai inexpertul, ce nu se denişase încă, a decolat spre ramura pe care era — dintotdeauna! — aşteptat.) Ei bine, docta şi tulburătoarea „pa¬rabolă” columbofilă a învăţatului francez, pe lîngă că adevereşte, şi ea, eroticeasca faimă (ce va să zică, nu atît perpetuă afrodisie, cît, mai ales, vocaţie conjugală) a păsărilor „moalei Vineri” (date drept pildă Cynthiei, de Properţiu : „Exemplo junctae tibi sint in amore columbae, / Masculus et totum femina conjugium”, — ca şi, în genere, necredincioasei, de către orice mal-aimé ) şi că-l atestă, indirect, pe Platon însuşi (la care frumuseţea-i erogenă, iar erosul, o generare-ntru frumos), mie, unuia, mi-l aminteşte pre bunul nostru Enăchiţă , — a cărui „amărîtă turturea”, nu numai că, suicidară, „Unde vede vînătorul / Acolo o duce dorul”, dar (cu care, iată-ne, în fine, în clarul însuşi al mirazei, al „speculaţiei” lacaniene) „Unde vede apă rece, / Ea o turbură şi trece ; / Unde e apa mai rea, / O mai turbură şi bea”! Or, un atare gest înseamnă mai mult decît o simplă tentativă de sinucidere prin lentă, ireversibilă intoxicare. Căci dimpreună cu nevrednica poţiune, ceea ce soarbe ea, speculoclasta (şi eo ipso antinarcisiaca), în neoglinda unei ape (nu numai „turburi”, dar şi „turburate”), e nonimaginea, e nemaichipu-i însuşi, adică efasarea-i proprie, „eclipsa” ei definitivă. (Altminteri, deci, „fazanului de munte”, al doamnei Sei Şonagon, — care, şi el, „îşi plînge soaţa, dar dacă-i arăţi o oglindă, se mîngîie uşor” .) Inutil, pesemne, de adaos (în consens cu „apologul” lui Lacan) că această noapte speculară (în casa mortului, de altfel, oglinzile se-nvăluiesc!) o presupune şi pe a gonadei (a, în speţă, celei masculine, — căci „turtureaua” noastră-i, de fapt, un bărbătuş), — doliul, ca abnegaţie şi asceză, echivalînd cu o emasculare: „Cît trăieşte tot jăleşte, / Şi nu se mai însoţeşte!”. (Cu acest, în text, semn al mirării ; perplexitate şi scandal, — în ochii, bineînţeles, ai unuia la care bosa erotică precumpăneşte.)
P.S.
E prea mult, oare, să închei prin acest bocet, prin „this threne”, cu care ia sfîrşit sublima Phoenix and Turtle a lui Shakespeare ?… Faptul că-l dau în tălmăcire e de natură, pe cît cred, să(-mi) atenueze cutezanţa: „…Et Colombe en son loyal corps / Repose dans l’éternité, / / Ne laissant de postérite: / Ce ne fut point infirmité, / Mais mariée la chasteté…”
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
