DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Alte două, de martie…

REGRET

Vine Grete,-n galben emulsiv, de aspectul unei vinegrete. Vin egretele: se desprimăvărează. Vinegretele au câte două roţi (şi tracţiune, ca şi rikşele, umană). Se-aud pe sus, dar nu apar, egrete. Ce abătută pare Grete,-n galben stins! „În parc, regretele plâng iar…” Plâng oare, Grete, streşinile noastre? Un timp de igrasie şi de lacrimi: oţet roz-galben stins cu untdelemn. Pe vremuri, ne ungeam cu vinegrete, bronzându-ne, până târziu, la soare. Un soare roşu,-n cerul ca un geam. Unsoare cu boia, pe pâine. Bem vin. Egretele au câte două aripi. Revin egretele de peste mare. Vinegretele sunt nişte trăsurici, cu două roţi şi cu un singur loc. Termenul vine, Grete, din vinaigrier, adică oţetar. Nu pomul, omul cu acelaşi nume, ce fabrică oţet, nu umbră. Vinegreta se mai cheamă vinograd. Bem vin. Ograda e un arhaism actual. Miroase a ogradă strada udă. Revine Grete în sufragerie. Revin egretele: e după echinocţiu. Încet-încet, răsurile se-n-voaltă. Vinegretele erau nişte trăsuri; trase de oameni, nu de cai, ca rikşele, în allegretto. Măsuri de 2/4,-n allegretto. Bem vin, vin negru: un vinaigre, asta bem. Înmuiem coji de pâine-n vinegretă: oţet roz-galben stins cu untdelemn.

Vine Grete,-n galben emulsiv, de aspectul unei vinegrete. Vin egretele: se desprimăvărează. Vinegretele au câte două roţi (şi tracţiune, ca şi rikşele, umană). Se-aud pe sus, dar nu apar, egrete. Ce abătută pare Grete,-n galben stins! „În parc, regretele plâng iar…” Plâng oare, Grete, streşinile noastre? Un timp de igrasie şi de lacrimi: oţet roz-galben stins cu untdelemn. Pe vremuri, ne ungeam cu vinegrete, bronzându-ne, până târziu, la soare. Un soare roşu,-n cerul ca un geam. Unsoare cu boia, pe pâine. Bem vin. Egretele au câte două aripi. Revin egretele de peste mare. Vinegretele sunt nişte trăsurici, cu două roţi şi cu un singur loc. Termenul vine, Grete, din vinaigrier, adică oţetar. Nu pomul, omul cu acelaşi nume, ce fabrică oţet, nu umbră. Vinegreta se mai cheamă vinograd. Bem vin. Ograda e un arhaism actual. Miroase a ogradă strada udă. Revine Grete în sufragerie. Revin egretele: e după echinocţiu. Încet-încet, răsurile se-n-voaltă. Vinegretele erau nişte trăsuri; trase de oameni, nu de cai, ca rikşele, în allegretto. Măsuri de 2/4,-n allegretto. Bem vin, vin negru: un vinaigre, asta bem. Înmuiem coji de pâine-n vinegretă: oţet roz-galben stins cu untdelemn.

Revin egretele; Floriile sunt mâine.

 (Mai e puţin şi soarele,-n amonte, oliv, livid, vidat de combustibil, va pâlpâi pe moarte, a regret. Noroc că mai avem oloi de candelă, – care, aprinsă, o să se roage-n contul nostru.)

Din debara sau pod, revine Grete, cu un turban grena-spre-negru, cu egretă. Regretă că s-a demodat. E regretabil, zic, dar să n-ai grijă: revin egretele la modă. Revin egretele; s-a desprimăvărat. Găteşte-te de sărbătoare, îmbracă-te-n mătasea-broaştei: tu eşti, acum, la chose en soi(e). Şi trece-ţi pieptenul prin păr; electrizează-l. Va scânteia, cu sunet sec, în întuneric. Fenomenul luminos, de care-i vorba, se va fi chemat, cândva, egretă…

Revin egretele, vag albe,-n asfinţit. Vinegretele pălesc în olivieră. Vinegretele au tras la scară. Vinegretele, ca două balansoare. În parc, regretele; şi,-n galben-soare, Grete.

SUFLETUL MORŢILOR VEGHEAZĂ

Barbara nu călca în barul nostru. Considera că e un bar barbar. Ceea ce, mai cu seamă, o deranja, într-însul, era culoarea monotonă a draperiilor de pluş, a vechilor pereţi rugoşi, ba chiar şi a vesèlei: purpur pur. Era motivul pentru care, de altminteri, erai poftit să-ţi cumperi, la intrare, scumpe lentile roşii, de contact, pentru ca roşul ambiant să dea, prin suprapunere, un alb, un alb impur, un alburiu, – mai suportabil, pentru ochi şi psihic, decât sanguinolentul psihedelic. Culoare atenuată, de altminteri, şi de prapurul de praf depus, cu vremea, prin cotloanele obscure şi murdare, pe coloanele de marmură, pe-armuri, pe pseudocoroanele de bronz încadrând oglinzile murale, pe muruiala coşcovită şi mahmură.

De câte ori, însă, făceam elogiul giulgiului din pânză de păianjen în care barul nostru era învăluit, Barbarei i se făcea greaţă. Mobilierul barului era compus dintr-o unică oblongă masă, cu, împrejurul ei, înalte jilţuri. Ţurţuri de stuc în tente stacojii coborau, ca nişte stalactite, din bagdadia demnă să-l primească, sub ampla-i boltă, pe califul din Bagdad. Acustica locului era, nu mai puţin, pe neplacul gìngaşei Barbara: un, repercutat din mur în mur, mùrmur murind numai o dată cu ieşirea, din bar, a ultimilor clienţi, în zorii zilei (şi, pasămite, nici atunci). Degeaba-i spuneam eu Barbarei că nu Dracula e mascota acestui bar baroc, iar nu barbar, ci ingenua păpuşă Barbie. Ea-mi replica atunci, în ironie, că singura mascotă potrivită ar fi celebra-i sfântă omonimă, patroana exploatărilor miniere, căci „barul vostru e o mină de rubine”. N-o contraziceam, din politeţe şi, mai cu seamă, în speranţa de-a o face să-i treacă pragul, într-o bună zi. Ceea ce, însă, detesta mai mult Barbara era numele („fals, fără nici un dubiu”), Biulbiul, al baiaderei noastre cu ghiuluri mari pe fiecare deget şi cu brăţări multiple la cele două glezne.

– Dragul meu, privighetoarea asta (căci astfel se traduce cuvântul turc biulbiul) ar face bine să-şi găsească vreun Don Ruy, señor de Ruiseñor, valsator de salsa sau latino, şi să dispară, împreună cu el, în Sierra sau în Pampas.

– Tot mai visezi la Noa-Noa, la „Teie iho te rui, i te rai rumaruma”, o întrebam atunci, cu teamă, pe Barbara.

– Nu, însă, la a lui Gauguin, ci la a mea; visez la noua Noa-Noa…

N-o auzeam, ca să nu-i replic, îngânând-o, că propria-i noua Noa-Noa n-ar fi decât a opta sau a noua: a noua noua Noa-Noa. Or, ea, anticipându-mi umorul ecolalic, de un comic sec à la Cocò, mă conjura să nu ironizez, printr-un blablabla blasfematoriu, aperitivele din noua Noa-Noa: siropul amărui din flori de zarzăr, compotul de rabarbăr, nectarul de papaya sau laptele de cocos. Lirismul ăsta onomatopeic mă îmbăta de-a binelea,-n crepuscul, când soarele voala într-un crep roşu paloarea şi opalul din pleoapele Barbarei, căreia nu-i mai auzeam reproşul (tacit, oricum) şi dispăream în bar…

„Manao tu papau” murmurau buzele-i exsangui, în urmă-mi, ca un vag adio.

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…