„Ce trist voi fi la moartea unui prieten / şi mult mai trist când altul voi afla…” Aceste două versuri îi aparţin lui Duşan şi au rămas fără vreo continuare (sau, cel puţin, aşa cred eu). Ele datează de acum vreo 40 de ani şi mai bine… Şi mai bine că nu au continuat, ci au contenit pur şi simplu, pentru că prietenia e ireversibilă, ca şi dragostea. De fapt poetul ştia din capul locului că cele două versuri nu prea au viitor, întrucât prietenia rămâne neclintită, fie şi „in absentia”. Ba poate că cel mai prieten cu Duşan am fost când el şi eu eram invizibili unul altuia, la Düsseldorf şi Timişoara. Un nepot al meu, în copilărie, pronunţa în loc de prieten, „pietren”. Fonetica lui era hazlie, dar pe de altă parte, plină de trăinicia pietrei.
ADIO, DRAGĂ DUŞAN!
x
(Într-un târziu, – Giovannei)
Duşan e sârb, cam pe trei sferturi; în rest, e Mitteleuropeäer. De vreo 40 de ani, s-a aciuiat în Düsseldorf. Tot ce mă lega de-acest oraş (chit că, pe sfert, germanul, prin mamă, eu eram) era numai distihul lui Ion Barbu (referitor la Heinrich Heine): „La Düsseldorf, o cadră-n Bolkenstraße… / În jilţ adânc, Evreul Botezat.” Noi doi, fără a fi evrei, eram pe sfert, de ni se-ngăduie aceasta, graţie distihului (un altul) al Ţvetaevei (dacă ţin bine minte): „În lumea asta preacreştină / Poetul este un evreu!” Văzându-ne, adesea zilnic, ani de zile, la cafenea, prin baruri, acasă sau la ştrand, aveam un „cifru” personal, netrebuind să (ne) dăm multe explicaţii. În ’83, când a murit Nichita, mi-a scris, cvasi-telegramatic: „Cântecul Larei nu mai este!” Se referea la o poemă nichitiană: „Una mai am, dar nu spun care-i…”, în care „care-i” era rima Larei (din Doktor Jivago, desigur) şi-n care, instinctiv, Nichita refăcea topos-ul trubaduresc (sau mussetian: „Et je veux mourir pour ma mie / Sans la nommer”), al tăinuirii numelui Iubitei. Duşan era (şi, când îl văd, mai este) unul din rarii (mult prea rarii) inşi cu care poţi vorbi despre femei fără să luneci în trivialităţi. Cu ochi de un albastru cald şi cu un sex-appeal exotic, Duşan suferă, adesea, din amor, şi repetă vorba unui rus (colocator al lui, pe vremuri, într-o baracă din Oneşti): „Liubòvi, etă traghèdia!” Pentru că omul se cunoaşte nu doar după ce face el, dar şi din ceea ce reţine şi relatează (cu umor sau empatie) că fac alţii, închei acest sumar „portret” printr-o istorie auzită de Duşan, în copilărie, de la un sârb ce emigrase-n America, prin ‘910. Întâmpinat, în port, de-un compatriot, vede, pe chei, un bătrân falnic (ca, adăugam noi, Walt sau Ezra), într-o şazublă albă (fără glugă) şi cu un mare papagal pe umăr. Surprins de insolita apariţie, emigrantu-i cere emigrantului mai vechi să-l abordeze pe bătrânul ce aducea a… Dumnezeu şi să-l întrebe cum e America, de fapt. Răspunsul bătrânului: „I am America!” – Dùşane, zdravo!
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
