DIN CRONICI DE AZI – Silviu MILOIU – Socialismul din Rusia țaristă înainte de Lenin (2)

    Istoricul Geoffrey Hosking dedică un substanțial capitol socialismului rusesc, în partea a IV-a a lucrării intitulate „Rusia, popor și imperiu, 1552-1917”. Acesta constată neputința primei generații de oponenți politici ruși ai țarului de la jumătatea sec. al XIX-lea, care „s-a zbătut, improvizând în modul grotesc și neajutorat”. Nikolai Cernîșevski (1828-1889), fiul de preot convertit în redactor al ziarului „Sovremennik” („Contemporanul”), este autorul romanului „Ce-i de făcut?”, publicat în 1862, care reprezintă o pledoarie pentru o revoluție bazată pe pregătire teoretică solidă, conspirativitate și abnegație. Istoricul britanic observă un fenomen extrem de interesant prin care explică evoluția practicii puterii în Rusia (Uniunea) Sovietică, anume transferul tiparului de „demnitar autoritar, neîndurător, plin de dăruire și devotat schimbării al lui Petru cel Mare într-un ideal revoluționar”, care-i va influența inclusiv pe Vladimir Ilici Ulianov (Lenin) și pe Iosif Vissarion Djugașvili (Stalin), atotputernicii lideri sovietici de până la jumătatea sec. al XIX-lea. Este de subliniat faptul că în raport cu alți populiști din generația sa care pledau pentru un curs diferit al Rusiei față de cel adoptat în Europa Occidentală, Cernîșevski susținea că Rusia trebuia occidentalizată iar „condițiile asiatice, structura socială asiatică și obiceiurile asiatice” trebuiau complet eradicate.

    Nikolai Alexandrovici Serno-Solovici (1834-1866) a fost unul dintre discipolii zeloși ai lui Cernîșevski, care pentru a-i pune în aplicare ideile a deschis în capitala imperială o librărie (care avea și rolul de bibliotecă). În pofida morții premature a fondatorului său la Irkutsk, ca urmare a deportării în Siberia, în jurul acesteia s-a strâns o societate a tinerilor populiști care a devenit cunoscută sub numele de Zemlia i Volia („Pământ și Libertate”), care a conceptualizat narodnicismul (poporanismul) rusesc. Având în vedere mijloacele violente pe care le avea în vedere în lupta împotriva statului, Zemlia i Volia a adoptat tactici conspirative, precum restricționarea informațiilor cu privire la identitatea membrilor organizației sau jurământul tăcerii a cărui încălcare era pedepsită cu moartea. Organizația era însă lipsită de coeziune ideologică, astfel încât doi ani mai târziu, în august 1879, aceasta s-a divizat într-o aripă radicală teroristă intitulată Narodnaia Volia („Voința populară”), care a fost responsabilă pentru asasinarea țarului Alexandru al II-lea în anul 1881, și una moderată, Cernîi Peredel („Redistribuirea neagră”), care activa îndeosebi pe teren politic. Cea mai importantă figură din rândurile acesteia din urmă a fost Gheorghi Valentinovici Plehanov (1856-1918), o emblemă a mișcării marxiste rusești. Regicidul înfăptuit împotriva țarului Alexandru al II-lea pe cheile Nevei, în dimineața zilei de 1 martie 1881, după o serie de încercări anterioare eșuate, a reprezentat cea mai vizibilă componentă a activității Narodnaia Volia, ce a înscris-o definitiv în panoplia mișcărilor teroriste europene. Pe de altă parte, după cum observa profesorul Donald J. Raleigh de la Indiana University, înlăturarea violentă a țarului „a marcat începutul căii sângeroase către deznodământ tragic al istoriei Rusiei în secolul al XX-lea”. În ciuda adeziunii sale morale la sistemul imperial pe care-l moștenise și în fruntea căruia se afla, a temperamentului, a viziunii sale conservatoare asupra politicii, a spiritului său militar, Alexandru al II-lea devenise un reformator prin forța împrejurărilor, care se angajase într-o primenire pașnică a Imperiului Rus, pentru a-l transforma într-un stat de drept. Niciunul dintre urmașii săi nu va mai fi la fel de dispus să lupte împotriva propriilor concepții și a eșafodajului ideologic pe care se fundamentau acestea până la sfârșitul dinastiei Romanovilor și a Imperiului Rus.

    Printre membrii acestei generații marcate de „sentimente de vinovăție, simplificări grosolane, maniheism”, care „își trăgea seva din sectarismul religios și cultiva, pe rând, viziuni de omnipotență și deznădejde” s-a numărat Serghei Neceaev (1847-1882), autorul cărții fundamentale a radicalismului și terorismului rus cunoscută sub numele „Catehismul revoluționarului”. Revoluționarul descris de Neceaev este un fanatic implacabil, absorbit complet de aspirația distrugerii bazelor normative, sociale, morale, etice și a convențiilor lumii pe care o urăște din toate puterile. Cea mai importantă moștenire a lui Neceaev a fost concepția că scopul scuză mijloacele, pe care o va prelua și aplica unul dintre admiratorii săi din generația următoare de maximaliști ruși, Lenin.

    Represiunea autorităților a slăbit mișcarea Narodnaia Volia până către sfârșitului deceniului, iar în momentul când s-a avut în vedere reorganizarea acesteia adepții săi au decis să i se dea o nouă denumire, Uniunea Revoluționarilor Socialiști, schimbată ulterior în Partidul Socialist Revoluționar. De această dată, conducerea mișcării s-a divizat între un Comitet Central, care avea rolul de a se implica în activitățile politice și organizatorice, și un Detașament de Luptă („boevoi otriad”), care moștenea și ducea mai departe tradiția teroristă, cu un control minimal din partea conducerii. Aceasta a determinat o resurgență a terorismului în Rusia, care a dus la uciderea mai multor miniștri și înalți oficiali în anii 1902-1905, printre care s-a numărat și conservatorul ministru de interne Viaceslav Constantinovici Plehve (1846–1904). Acesta a fost ucis la 15 iulie 1904 și prea puțin regretat din cauza instrumentalizării conflictelor etnice, antisemitismului și folosirii sistematice a terorii statale împotriva mișcărilor de opoziție. În contextul Revoluției Ruse izbucnite în 1905, asupra căreia vom reveni, un adevărat val de teroare a străbătut imperiul, în urma căruia până în anul 1907 au fost răniți sau uciși nu mai puțin de 4 000 de persoane din nucleul politic și administrativ imperial. Intervenția omului forte al ultimei părți a domniei țarului Nicolae al II-lea (1894-1917), Piotr Stolîpin (1862-1911), care a instituit în august 1906 curți marțiale regionale, cu proceduri simplificate și sentințe imediate, a reușit în cele din urmă să diminueze pentru o vreme activitatea grupărilor teroriste.

   Gheorghi Plehanov a înțeles mult mai devreme decât foștii săi tovarăși de idei că fie privită ca strategie, fie ca tactică menită a genera schimbarea de regim, mișcarea teroristă putea slăbi, dar nu putea răsturna țarismul de la putere. Stabilit în Elveția, Plehanov a fost cel dintâi intelectual rus care a întreprins un studiu temeinic asupra gândirii socialiste europene și a celei marxiste, pe baza căruia a redactat cele mai importante lucrări ale sale, „Socialismul și lupta politică” (1883) și „Diferențele noastre” (1885). Spre deosebire de compatrioții săi care și-au canalizat eforturile pentru a identifica particularitățile Rusiei în raport cu socialismul, Plehanov pleda pentru aplicarea legilor dezvoltării sociale în țara sa după tiparul tuturor celorlalte state europene. Astfel, în opinia sa ascensiunea capitalismului era inevitabilă în procesul de durată al trecerii țării către socialism, iar rândurile proletariatului rus nu trebuiau să fie irosite fără rost în malaxorul activităților teroriste. Clasa muncitoare trebuia instruită și pregătită ideologic pentru etapa înlăturării capitalismului și a preluării puterii în stat. Aceste idei au determinat desprinderea definitivă a marxiștilor ruși de cei pe care îi vor denumi peiorativ, așa cum a făcut-o și Plehanov, populiști.

 

 Geoffrey Hosking, Rusia : popor şi imperiu, 1552-1917, Ed. Polirom, 2001, pp. 244-245.

 Andrzej Walicki, The Flow of Ideas. Russian Thought from the Enlightenment to the Religious-Philosophical Renaissance, Peter Lang GmbH, Frankfurt, 2015, p. 296.

 Geoffrey Hosking, op.cit., pp. 244-245.

 James R. Millar, Encyclopedia of Russian History, Thomson Gale, New York, 2004, p. 669.

 Donald J. Raleigh, The Emperors and Empresses of Russia: Reconsidering the Romanovs Taylor and Francis, Hoboken, 2015, pp. 330-331.

 Geoffrey Hosking, op.cit., p. 245.

 Ibidem, pp. 245-246.

 Yves Ternon, „Russian Terrorism, 1878–1908”, în Gérard Chaliand, Arnaud Blin (ed.), The History of Terrorism: From Antiquity to Al Qaeda, Univ. of California Press, Berkeley, 2007, pp. 150-162.

 Geoffrey Hosking, op.cit., p. 254.

 Ibidem, pp. 254-255.

 

Silviu MILOIU este un reputat istoric, profesor universitar și, dincolo de toate, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…