DIN CRONICI DE AZI – Silviu MILOIU – Socialismul din Rusia țaristă înainte de Lenin (1)

Transformările profunde survenite pe continentul european, mai cu seamă începând din sec. al XVII-lea, s-au oglindit în preocuparea de concepere a unor noi paradigme de înțelegere și explicare a lumii. Vechile principii, modele și instituții nu mai rezonau cu sensibilitățile intelectuale și viziunile unor noi categorii de indivizi care și-au făcut intrarea în istorie în condițiile germinării lumii moderne, conturării unor noi sectoare de activitate, clase sociale, grupuri de interese, aporii și dileme. Așa și-au făcut apariția ideologiile și doctrinele politice moderne: liberalismul, conservatorismul, naționalismul și, în cele din urmă, socialismul sau marxismul, datorat în special gândirii filosofului german Karl Marx. Dacă naționalismul și-a dovedit, mai cu seamă odată cu Revoluția Franceză, polimorfismul, dar și maleabilitatea (coexistând specii de naționalism etnic, naționalism economic, naționalism civic, imperialism, mult mai târziu de național-socialism, naționalism comunist etc.), opoziția dintre liberalism și comunism s-a dovedit a reprezenta, în sec. al XX-lea, principala ciocnire ideologică. De altfel, comunismul nu poate fi înțeles în afara cadrului deschis de întrebările și preocupările gânditorilor liberali, chiar dacă a apărut ca o reacție la reflecțiile acestora. După cum arată profesorul emerit britanic Harry T. Dickinson de la Universitatea din Edinburgh, în Marea Britanie, unul dintre leagănele ideologiei liberale, gânditorii politici s-au aplecat între anii 1640 și 1840 asupra a trei categorii de drepturi și libertăți: dreptul individului la libertate și la limitarea controlului guvernamental asupra vieții sale, dreptul de a juca un rol activ în politică și de a constrânge guvernul să se comporte responsabil în relațiile cu cetățenii și dreptul de a obține sprijinul statului pentru a-i ajuta pe cei săraci să scape de opresiunea economică.ⁱ Dacă liberalii au pus accentul îndeosebi pe primele două categorii de drepturi, socialiștii și maximaliștii din rândul acestora, cunoscuți mai târziu sub numele de comuniști, le-au dat precădere celor din urmă, apreciind că în absența lor orice alte drepturi sunt iluzorii. De altfel, așa cum demonstrează Eric Hobsbawm în lucrarea sa fundamentală despre marxism, ideologie fondată de Karl Marx și Friedrich Engels se născuse la confluența dintre economia politică britanică, filosofia germanăⁱⁱ și socialismul francez.ⁱⁱⁱ

Filosoful și politologul lituanian Leonidas Donskis folosește conceptul de „Umma” pentru a descrie viziunea despre societate a marxismului, concluzionând că „prin perspectiva sa cu privire la societate, fundamental holistică, ca și prin anti-individualismul său radical, în sens metodologic și ideologic, marxismul a devenit incompatibil cu conceptul de drepturi ale omului.”^iv Filosoful lituanian subliniază, de asemenea, caracterul fundamental religios al marxismului, care reiese, de asemenea, din obiectivul de a schimba profund individul și societatea. Pentru Marx și discipolii săi drepturile omului, societatea civilă, libertatea individuală, în deplin contrast cu ceea ce credea liberalismul, nu sunt demne de a fi luate în serios, acestea fiind subordonate interpretării aproape exclusiv economice asupra istoriei. Pe bună dreptate, filosoful lituanian cataloghează marxismul ca pe „o încercare de a stabili o unitate globală, extra-teritorială și trans-națională, o comunitate militantă de gardieni ideologici, credincioși cauzei sfinte și devotați transformării radicale a lumii”.^v Marx anticipa că trecerea de la societatea capitalistă la cea comunistă se va derula teleologic, ca o consecință a procesului de creștere cantitativă și calitativă a proletariatului, a conștiinței de sine și a intereselor de clasă ale acestuia. Valul urma să pornească din Occident, din regiunile cele mai dezvoltate economic și cu proletariatul cel mai bine reprezentat, și să se extindă spre restul Europei și al lumii, așa cum, de altfel, se întâmplase și cu modernizarea și capitalismul.

Când însă gândirea marxistă a început să pătrundă în Rusia (țară disprețuită de Marx pentru despotismul său asiatic, pentru societatea sa închistată, care-i crea însă uneori dileme teoretice în ceea ce privește forma particulară de asimilare a ideilor socialiste)^vi, aceasta va căpăta o coloratură specifică, sesizată, între alții, de Nicolai Berdiaev, în lucrarea sa intitulată Originile și sensul comunismului rus. Aceasta observă că cea mai semnificativă influență europeană excitată asupra gândirii ruse a fost cea germană, mai ales a unor gânditori precum Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Friedrich Wilhelm Schelling. Vissarion Belinski sau Mihail Bakunin, de exemplu, au cochetat cu stânga hegeliană, intrând pe această cale în contact cu personalitatea și ideile tânărului Marx.^vii La interferența dintre influențele central- și vest-europene și gândirea religioasă rusă s-au născut, potrivit lui Berdiaev, o serie de curente ideologice rusești, precum slavofilismul. Slavofilii au scos în relief filonul oriental și ortodox al gândirii rusești și au făcut din idealizarea țăranului rus, a mujicului, miezul doctrinei lor, acesta fiind privit ca adevărat păstrător al religiei și tradiției.^viii O interpretare idealistă care nu avea nimic de-a face cu perspectiva pe care marchizul de Custine, unul dintre cei mai timpurii călători moderni în Rusia, o atribuie unui aristocrat rus cu care a venit în contact: „despotismul rusesc nu numai că nesocotește ideile și sentimentele, ci și reface faptele, luptă împotriva evidenței și triumfă în lupta sa!!!”^ix În ceea ce-i privește pe mujici, marchizul de Custine, care a fost printre primii observatori care au înțeles că în absența unor reforme substanțiale Rusia se îndrepta spre o răsturnare socială radicală, nota: „privați de totul prin legi, ei au moralul atât de degradat pe cât sunt înjosiți social; ei au spirit, câteodată mândrie; dar ceea ce domină în caracterul lor și în comportarea întregii lor vieți este șiretenia”.^x De altfel, viziunea despre rolul poporului în istorie îi va despărți pe narodnicii ruși de socialiști, după cum arată Berdiaev: „fracțiunea religioasă a narodnicilor (slavofilii, Tolstoi, Dostoievski) credea că poporul este deținătorul unui adevăr religios; necredincioșii (Herzen, Bakunin, socialiștii anilor ’70) credeau să poată descoperi în același popor adevărul social”.^xi

În cele din urmă, pe fondul epuizării energiei contaminatoare a narodnicismului, socialismul a început să câștige tot mai multe adeziuni din rândul cercurilor intelectuale și ale unei părți a filiformei clase mijlocii din Rusia. În ciuda ecartului care despărțea dezvoltarea socială a imperiului țarilor de cea a continentului european și a atotputerniciei cenzurii rusești, opera fundamentală a ideologiei comuniste, „Capitalul” lui Karl Marx, a văzut lumina tiparului în Rusia în 1872, la doar cinci ani de la prima sa ediție în limba germană și cu nu mai puțin de 15 ani înainte de ediția în limba engleză. Istoricul britanic Orlando Figes explică acest paradox prin convingerea – complet eronată, după cum se va vedea curând – pe care și-au format-o cenzorii că lucrarea, vastă și sofisticată conceptual, urma a-și câștiga un public foarte redus printre cititorii ruși.^xii

În ciuda dezechilibrelor structurale și absenței unei perspective negociate de reformă politică, Rusia era o putere în ascensiune, care ocupa un rol esențial în articulațiile de putere ale mapamondului. Potrivit observațiilor și estimărilor realizate de profesorul american Sean McMeekin imperiul ajunsese la o întindere de la vest, din Polonia, la est, la Pacific, de peste 15.000 km și cunoscuse începând din secolul al XVII-lea o creștere teritorială impresionantă de 142 km² pe zi sau de peste 50.000 km² anual, ceea ce sporea stima de sine a locuitorilor săi, mai cu seamă a rușilor. Populația imensului imperiu se mărise de patru ori în decursul sec. al XIX-lea, până la 150 de milioane de locuitori, o nouă creștere de 25 de milioane înregistrând în deceniul și jumătate care a premers izbucnirii Primului Război Mondial. În pofida înapoierii sale, economia Rusiei înregistra în prima decadă a sec. al XX-lea creșteri de 10% pe an, ajungând pe locul cinci în lume după Marea Britanie, Franța, Germania și Statele Unite. Investițiile de capital găseau în marele imperiu un mediu profitabil, la fel ca și un număr crescut de imigranți, care se stabileau în această țară în speranța unei vieți mai bune.^xiii A fost nevoie de o succesiune fatală de decizii majore greșite adoptate de țar și de elitele imperiale, de pierderea războiului cu Japonia și mai cu seamă de consecințele Primului Război Mondial pentru a slăbi o dinastie care se afla pe tron de la 1613 și un stat aureolat încă de succesele obținute aproape constant începând de la încoronarea Romanovilor.

Cele mai multe lucrări închinate Revoluției Ruse identifică începutul crizei revoluționare care a condus la căderea regimului țarist în perioada seismului militar și politic din anii 1904-1905, așa cum o fac istoricul Mark D. Steinberg de la University of Illinois in Urbana-Champaign^xiv, fostul profesor de studii rusești și sovietice de la Harvard Richard Pipes^xv, sociologul britanic Teodor Shanin de la Universitatea din Manchester^xvi și o bună parte a istoriografiei românești contemporane. Orlando Figes urmărește firul care a dus la declanșarea Revoluției Ruse cu mai mult de un deceniu înainte, în perioadei foametei și a crizei anul 1891, ca o consecință a faptului că pentru prima dată la o scală amplă societatea rusească a devenit politizată și „a început să se organizeze mult mai temeinic pentru a se opune guvernului”.^xvii În schimb, Sean McMeekin se opune perspectivei teleologice asupra Revoluției Ruse: „cunoscând cum a evoluat povestea țarilor ruși, mulți istorici au sugerat că colosul rus trebuie să fi avut întotdeauna picioare de lut. Cu siguranță însă aceasta este o percepție retrospectivă. În ciuda durerilor crescânde, a dezvoltării economice inegale și a agitării fervorii revoluționare, Rusia imperială de la 1900 a constituit o preocupare continuă, înseși dimensiunea și puterea sa fiind o sursă de mândrie pentru majoritatea, dacă nu pentru toți supușii țarului. Numai la o privire retrospectivă savanții au descoperit slăbiciuni fatale într-un imperiu care, la vremea respectivă, a stârnit temeri inamicilor străini, chiar și prin formidabilul (deși era subfinanțat) său aparat de poliție, întărit în urma asasinării țarului Alexandru al II-lea în 1881, care și-a intimidat toți oponenții interni”.^xviii