DIN CRONICI DE AZI – Silviu MILOIU – Fragmentarium

Un eveniment…

 

   Am bucuria de a saluta itinerarea remarcabilei expoziții închinate lui Vasile Stoica, realizată de colegul nostru de la Școala Doctorală Prof. univ. dr. Ioan Opriș, autorul consistentei monografii dedicate diplomatului ardelean, la Muzeul de Istorie de la Târgoviște. Am avut șansa de a cerceta arhivele Vasile Stoica sau referitoare la acesta din România și din alte state europene, de a identifica documente și fotografii în muzeele lituaniene (în expoziția deschisă în fostul palat prezidențial, de exemplu), astfel încât reîntâlnirea cu reprezentarea expozițională a lui Vasile Stoica m-a încântat și m-a determinat să-i invit pe toți cei interesați să participe la vernisajul care a fost onorat de prezența autorului expoziției, Prof. univ. dr. Ioan Opriș, a Prof. univ. dr. Ion Calafeteanu și a altor colegi care au oferit un cadru ideatic firului expozițional.

Un îndemn…

 

 „Este momentul să ne întoarcem la lectura agale a literaturii bune – revenind întotdeauna la textele majore. Același lucru este valabil pentru piesele și filmele noastre favorite. Ar trebui să oferim timp companiei prietenilor și familiei. Peisajele dragi și muzeele ar trebui, de asemenea, admirate pe îndelete […] Ședințele ar trebui să fie puține și scurte. Rapoartele este de dorit să fie expeditive. Conversațiile despre muncă ar trebui să fie scurte; în fond, munca trebuie făcută, nu discutată. Relațiile cu birocrația ar trebui menținute la nivel minim. Știrile ar fi bine să fie spicuite în grabă. Informația toxică și frivolă ar trebui evitată cu totul. Viața este prea scurtă, nu avem timp să citim, să auzim și să vedem toate lucrurile demne de atenția noastră.”  ( Leonidas Donskis, How to Reclaim a Sense of Meaning amid Meaninglessness, manuscris nepublicat )

Supraviețuiri…

 

   O după-amiază obișnuită, într-o pizzerie oarecare din centrul orașului în care lucrez. O societate în miniatură, cu zumzetul ei, cu morga ei, cu slușul ei, cu instinctul ei de supraviețuire. Muzica atotputernică are și ea zumzetul ei, morga ei, slușul ei, instinctul ei de supraviețuire. Este acea muzică ce a traversat toate epocile, s-a impregnat în toate culturile, a străbătut toate drumurile appiane, fără a fi nevoie să fie înregistrată, consemnată, conservată în bibliotecă sau arhivă. O muzică a parantezelor pătrate, a coridoarelor, a trapului, a zâmbetului confecționat dintr-un amestec de confetti și substanță stupefiantă, un PR modern al panem „feat” circenses… Doi angajați de la ISU dau comanda – așa cum comandă soarelui să strălucească, stelelor să sclipească, lunii să se încoroneze, ușii să-și gliseze umerii de-a lungul axului, clanței să se deschidă -, cu zumzetul lor, cu morga lor, cu slușul lor, cu instinctul lor de supraviețuire. Chelnerița „tu” se execută – ca soarele, stelele, luna, ușa, clanța. Execută comanda, execută plata, execută privirea prelinsă spre uniformele ISU, execută zâmbetul, execută muzica, execută pașii tranchilizanți din distribuția baletului zumzetului, morgii, slușului, instinctului. Ochii, acei ochi în uniformă, atoatecuprinzători, atoateveghetori, acei ochi cu grade, cu virilitate de epoleți, îmi întâlnesc privirea: o privire fără zumzet, fără morgă, incapabilă să facă sluș, lipsită de instinct de supraviețuire. O după-amiază obișnuită, într-o pizzerie oarecare din centrul orașului în care lucrez.

 

Dintr-o carte…

 

   Unul dintre personajele minunate ale lui Șalamov: brava fiică a unei puternice mame. Contextul: „existența zilnică a anilor ’30: trădarea oamenilor apropiați, neîncrederea, suspiciunea, ura și invidia. Femeia a înțeles atunci că nu există păcat mai mare decât păcatul neîncrederii și s-a jurat… Dar până să se jure, a fost arestată”. Experiența de viață: „zece ani de lagăre, interminabile munci în comun, mâini și picioare degerate – până la sfârșitul vieții o vor durea mâinile la contactul cu apa rece. Vijelii ucigătoare, când în orice clipă ți se pare că vei înceta să trăiești. Mâini fără nume, care te sprijină pe timp de vijelie, te aduc în baracă, te frecționează, te încălzesc, te readuc la viață […] Femeia orășeancă avea darul ciudat de a câștiga încrederea animalelor și a păsărilor. Animalele simt oamenii mai subtil decât se simt oamenii între ei și se pricep mai bine decât oamenii la calitățile umane”. Epilog: „Ea nu și-a pierdut credința în oameni, ba mai mult, această credință, reînnoită, dovedită clipă de clipă, a devenit regula vieții ei”. (Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, Ed. Polirom, Iași, 2015, p. 253-55.)

 

Tot de acolo…

 

   „Munca este o chestiune de onoare și glorie, de curaj și eroism”… Nu, nu este un mesaj de PR „inspiraţional”, „motivaţional”, „emoţional”, despre „adevărata valoare a lucrurilor şi a fiecăruia dintre noi”, așa cum îi ceruse să scrie nu știu ce bancă lui Andrei Pleșu pentru a-și motiva angajații, ci o lozincă afișată în Gulagul sovietic, corespondentă a sinistrului „Arbeit macht frei” din lagărele germane. (Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma, Ed. Polirom, Iași, 2015, p. 202)

 

Silviu MILOIU este un reputat istoric, profesor universitar și, dincolo de toate, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…