Tot căutând să impună „guvernul meu”, regele Carol al II-lea a slăbit și fărâmițat partidele politice, a înlăturat sistemul democratic de guvernământ, a rotit o mulțime de personaje controversate în fotoliul de președinte al Consiliului de Miniștri și în cele ministeriale, și-a numit omul de casă, coruptul Ernest Urdăreanu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, nelipsind mult să-l aducă chiar în fruntea guvernului, spre disperarea până și a celor mai loiali adepți ai săi. Rezultatul a fost cel pe care-l cunoaștem cu toții. Aviz amatorilor!
Vaccinarea stagnează, spitale noi nu se întrezăresc, PNRR-ul lâncezeşte, figurile feminine sunt quasi-absente din guvern, situaţia demografică este catastrofală, alocaţiile destinate copiilor sunt ridicole, educaţia se zbate într-o subfinanţare cronică în „România educată”, cercetarea abia dacă mai respiră, corupţia este la fel de înfloritoare, inflaţia este complet scăpată de sub control, Schengenul este la fel de îndepărtat precum accesul fără vize în Statele Unite sau reunirea cu Republica Moldova, aservirea presei rămâne o politică guvernamentală.
Un fragment… Scriitorul Robert Musil (1880-1942), citat de Niall Ferguson („Războiul lumii”, p. 73), o frescă a perioadei de sfârșit a Belle Epoque: „Din spiritul liniștit al ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, brusc, în întreaga Europă, s-a iscat o febră incontrolabilă… oamenii se închinau entuziaști eroilor și aderau entuziaști la crezul Omului de Rând; erau deopotrivă credincioși și sceptici… visau la castele vechi și alei umbrite de pomi… dar și la prerii, orizonturi vaste, forje și mori de apă… Unii se avântau înainte… spre noul, neînceputul secol, în timp ce alții se mai distrau pentru ultima oară în cel vechi.”
Ion Ghica despre libertate… Ion Ghica a împărtăşit idealul libertăţii, ideal care a stat ca pilastru al templului său politic. O concepţie a libertăţii pe care Ion Ghica, departe de a o fetişiza, o analizează cu atenţie şi deconstruieşte acele elemente ale puterii, egoismului, anomiei, anarhiei care pot îmbrăca caftanul libertăţii, fără a fi însă libertatea însăşi, iar uneori fiind chiar o mascaradă a acesteia. În vreme ce în statele occidentale în care au fost iniţiate dezbaterile moderne asupra libertăţii, distincţia dintre augurii buni şi cei răi ai libertăţii fusese într-o largă măsură trasată în secolele anterioare, gândirea politică românească preia şi raportează la realităţile româneşti această polemică abia începând de la jumătatea secolului al XIX-lea. Dacă ne raportăm la Anglia (devenită Marea Britanie din anul 1707), de exemplu, ţară în care Ion Ghica a petrecut nouă ani (1881-1890), în calitate de ministru plenipotenţiar al României, perioada care a condensat marile dezbateri asupra libertăţii şi drepturilor omului, anii 1640-1840, a dus la modelarea conceptelor de libertate pozitivă şi libertate negativă, o distincţie de care gânditorul politic român se arată a fi pe deplin familiar. Astfel, libertatea pozitivă este privită a fi dreptul individului de a fi demiurgul vieţii sale şi de a decide cine să exercite guvernarea în numele său. Pe de altă parte, libertatea negativă defineşte limitele în care individul îşi poate exercita libertatea, astfel încât libertatea sa să nu pună în primejdie libertatea celorlalţi şi să nu genereze anarhie. Franţa, pe de altă parte, patria studenţiei sale, dar şi ţara unde revenea cu regularitate, în special după numirea lui Vasile Alecsandri, începând din 1885, în calitate de reprezentant al României la Paris, va contribui, la rândul său, în mod substanţial, prin ideile Revoluţiei Franceze, la modelarea concepţiei sale despre guvernare, delegarea puterii, separarea puterilor în stat şi echilibrarea acestora.
Silviu MILOIU este un reputat istoric, profesor universitar și, dincolo de toate, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
