„Sunt absolut sigur că adevărul crud fără iubire este o minciună.” (Nikita Mihalkov)
„…ca soarele înșelător
ce lasă-n urmă roșii fire
în zori mi-ai spus unduitor
că nu a existat iubire…”
În urmă cu 17 ani, Nikita Mihalkov sosea în România unde urma să țină un master class la Teatrul Național. Abia ieșit din zona bagajelor și a controlului documentelor de pe aeroportul Otopeni, a dat nas în nas cu presa autohtonă în persoana unei june reporter care, radiind în jur o inconturnabilă și sclipitoare inteligență, i-a adresat starului moscovit o întrebare pe cât de piramidală pe atât de neașteptată:
-Domnule Mihalkov, cum vă simțiți în România?
Cu ochii săi languroși și farmecul irezistibil al zâmbetului cu care ar fi în stare să înmoaie și un stâlp de telegraf, faimosul regizor a privit-o în ochi pe nou ivita „sclavă a iubirii” de pe plaiuri mioritice și, trecând peste piramidabila ei întrebare, a glăsuit cu tâlc învăluitor:
-Era un timp când ne vedeam mai des. E mai bine acum?…
Luat pe neașteptate de sensul agresiv zâmbitor al întrebării, la care s-a adăugat farmecul irezistibil mai sus menționat al marelui cineast, am întârziat până astăzi cu răspunsul. Pe atunci nu știam multe lucruri din culisele cinematografiei și istoriei ruse (sau poate că mă prefăceam că nu știu), astăzi încerc din răsputeri să recuperez frumosul (iubirea), să disjung răul și să înăbuș ura și frica. În plus, sunt la vârsta când nostalgia mă vizitează mai des, aducând cu sine un anumit fel de înțelegere care, laolaltă cu clipa, se mistuie în imensul crematoriu al lumii. Numai că atunci, în ciuda puterii de seducție a regizorului, în întrebarea sa nu se afla câtuși de puțin vreo urmă de nostalgie. Era doar o trimitere străvezie la vremea când, nu numai pentru noi, ora exactă se bătea doar în Turnul Spasskaya al Kremlinului. Numai că pe atunci nu venise încă timpul rachetelor și al morții pe stil nou.
Anii studenției mele la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică au coincis și cu irumperea în lumea cinematografului a faimoaselor filme ale lui Nikita Mihalkov, „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” (1977) și „Sclava iubirii” (1976). Mai mult decât atât, era chiar perioada când, în anul II fiind, studiam la orele de actorie partituri din opera lui Anton Pavlovici Cehov, ba chiar făceam noi înșine dramatizări după nuvelele autorului „Livezii de vișini”. Or, „Piesă neterminată…” își avea sursa de inspirație în mai multe izvoare cehoviene cum ar fi, piesa de teatru „Platonov”, sau povestirile „Profesorul de literatură”, „Orfan de tată”, „La conac”, „Trei ani” și „Viața mea”. Prin urmare filmul a devenit aproape pe nesimțite, bibliografie obligatorie în școala de teatru și film, nu numai datorită surselor de inspirație, cât mai ales pentru jocul desăvârșit al actorilor, pentru savantele jocuri de culori și lumini irizate ce compuneau atmosfera învăluitoare și rafinată a unei lumi pe care, șaptesprezece ani mai târziu, Mihalkov avea să o reia cu tușe identice, dar cu o altă miză, mult mai dură, în „Soare înșelător”. Dacă în cel dintâi caz avem de-a face cu criza ratării existențiale a unei societăți care aspira către idealuri intangibile, dându-și singură șansa utopică de a lua totul de la început, în cel de-al doilea aceeași lume se surpă „au relanti” sub ochii noștri, pierind însângerată, ultragiată, sufocată și ucisă sub „dirijabilele” lui Stalin și ale „Marii Epurări”, contabilizată de istorie în milioane de victime. „Piesă neterminată pentru pianină mecanică” poate fi citită și ca un caleidoscop de imagini picturale însoțite de o muzică aparte, articulată în jurul Rapsodiei Ungare nr. 2 a lui Franz Liszt, adaptată pentru pianină mecanică.
Abia în anii din urmă când aveam să văd extraordinarul serial în cinci episoade al aceluiași Mihalkov, dedicat muzicii picturii ruse – o călătorie sentimentală în lumea tablourilor de suflet ale marelui regizor -, am înțeles profunzimile alegerilor sale făcute de-a lungul vremii, dar și influențele asupra compozitorului favorit al fraților Mihalkov și Andrei Tarkovski, Eduard Artemiev. Secvența emblematică a filmului în care deasupra clapelor delicate palpită degetele butucănoase ale unui mujic care se preface a cânta la o pianină care de fapt cântă singură spre uimirea tâmpă a asistenței, duc cu gândul la viața însăși pe care până la urmă nu tu o trăiești, ci ea te trăiește fără ca tu să-ți dai seama. Iluzia unui timp în care visele sunt recapitulate, nu spre a fi trăite, ci doar iarăși și iarăși uitate. Un fel de Marele Gatsby sovietic – scria, nu fără ironie, la vremea respectivă „New York Times”. În film, ca de altfel și în viața mea de pe atunci, vacanțele și verile erau lipsite de griji.
Așa l-am cunoscut pe Nikita Mihalkov. Acolo l-am văzut prima oară, la conacul Annei Petrovna, văduvă de general, unde se adună feluriți oaspeți: doctorul Trilețki (Nikita Mihalkov), creditorul gazdei Gherasim Kuzmici Petrin, Porfiri Semionovici Glagoliev (un admirator al Annei Petrovna), vecinii din familia Platonov – Mihail Vasilievici (Alexandr Kaliaghin) și soția sa Sașa (Eugenia Glușenko), un alt vecin, Pavel Petrovici Șcerbuk (Oleg Tabakov, excepționalul interpret de mai târziu al lui Oblomov). Printre invitați se află și fiul vitreg al Annei Petrovna, Serghei Voinițev (Iuri Bogatâriov) cu soția lui Sofia (Elena Solovei, fabuloasă în Sclava iubirii). În persoana acesteia din urmă Mihail Platonov întâlnește o veche și răscolitoare iubire. Oaspeții mănâncă, beau, joacă jocuri de societate, petrec, dansează. Doar el, Platonov, filozofează din când în când, despre lipsa de însemnătate a ființei umane. Noaptea, în mijlocul focului de artificii, Platonov îi mărturisește Sofiei că nu a încetat să o iubească, iar ea se lasă cuprinsă de entuziasmul sentimentelor de iubire amplificate de jocul cu timpul ce pare să poată fi dat înapoi.
E gata să-și părăsească soțul pentru a începe o viață nouă alături de vechea iubire: „Să plecăm de aici… M-ai deșteptat dintr-un somn adânc și sunt fericită… Îți rămân recunoscătoare toată viața… Vom începe amândoi o viață nouă, curată ca o zi de primăvară și luminoasă ca strălucirea soarelui. Vom munci și vom munci amândoi până la istovire. Vom mânca pâinea câștigată prin muncă, departe de murdăria asta. Munca noastră va fi o bucurie iar viața noastră va fi o sărbătoare a curățeniei și purității… Tu ai să-i înveți pe copii iar eu o să te ajut… Vom duce un trai cât se poate de simplu. Ia-mă, prinde-mă de mâini… Am înghețat așteptându-te…” îi spune Sofia într-un torent de cuvinte ce se revarsă în valuri de iubire, amintind nu numai de Platonov ci și de finalul din „Unchiul Vania”. Numai că Mihail Vasilievici nu este pregătit pentru o astfel de schimbare în viața sa. Brusc, izbucnește într-o criză existențială, jucată magnific de Kaliaghin pe linia subțire dintre dramatic și grotesc: „N-am făcut nimic! Am 35 de ani și n-am făcut nimic! O nulitate! Zero! Unde sunt eu cel adevărat? Lermontov era mort de opt ani, Napoleon era general…” Totul continuă odată cu ivirea zorilor și goana nebună a protagonistului care se aruncă de pe o stâncă în apa pe care o bănuia adâncă, dar care se dovedește a fi doar de câteva zeci de centimetri adâncime. În mijlocul acestei ape care îi ajunge până la glezne, îl găsește în viață Sașa care îi spune lui Platonov, printre suspine și lacrimi șiroaie, că îl iubește: „Mișenka, dragul meu soț, trăiești… atunci trăiesc și eu… te iubesc așa de mult… te iubesc orice ar fi…” Figura jalnică a lui Platonov cu pălăria pleoștită, rostind asemeni unui copil, „Iartă-mă! Am căzut și m-am loviiit… N-am știut că apa e așa de mică… am crezut că e adâncă – încununează apoteotic nu numai ratarea vieții și a iubirii, dar până și ratarea ratării înseși, ratarea unui sfârșit ce s-ar fi vrut tragic.
Replica Eugeniei Glușenko către Alexandr Kaliaghin pecetluiește finalul din ”Piesă neterminată pentru pianină mecanică”, regia Nikita Mihalkov (1978): „Mișenka, iubitul meu, trăiești… Iar eu te iubesc atât de mult… O să te odihnești și noi o să fim atât de fericiți… o să iubim… și dacă o să iubim o să trăim mult de tot…” Soarele care răsare ușor deasupra crestelor pădurii și a acestei lumi buimace trezite din somn, trimite o rază peste chipul adormit al unui copil care-și ferește chipul de lumina jucăușă a răsăritului și se întoarce cu fața la perete continuându-și somnul, lăsând loc câtorva sclipiri pe crucea de la gâtul său.
Privită astăzi, după atâta vreme, secvența anunță parcă începutul unui alt film al regizorului „Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov”, după romanul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (film pe care Nikita Mihalkov avea să-l termine în anul 1979) când, parcă aceeași rază de soare se joacă prin cârlionții copilului Ilia Ilici Oblomov care doarme întors cu fața la perete. De această dată însă, jocul sprințar al razei de soare nu îl mai face pe copil să se ferească, ci dimpotrivă, să se întoarcă înspre bucuria luminii sosite laolaltă cu vestea că mama lui s-a întors. Îi era atât de dor de ea cu toate că plecase doar cu o seară înainte. Fuga copilului printre lanuri cu flori de câmp și clinchetul de clopoțel al vocii sale care rostește la nesfârșit ca și câmpurile ce i se întind înainte: „S-a întors mama… mama a venit…” constituie tema recurentă a filmului și inocența iubirii pentru mama ce nu poate fi uitată nicicând. Așadar, în centrul acestei nostalgii stă mama, pe care nu contenește să o strige și căreia îi duce lipsa cel mai mult. Dar de fapt, suntem la punctul de confluență a două nostalgii. Nu putem da deoparte nostalgia regizorului însuși. Legătura cu peisajele și pământul patriei este mai presus de orice echivoc. Și totuși, nostalgia și atașamentul puternic nu aveau în vedere pe atunci Rusia prezentului, ci Rusia copilăriei, ținuturile nesfârșite pe care odată puteai alerga senin și fără griji.
Născut într-o familie rusească de aristocrați, Mihalkov însuși pare că duce lipsa Rusiei pre-sovietice din filmele sale. De aceea mama este totodată și Maica Rusia. Mihalkov este un autentic nostalgic după Rusia Țaristă care, dacă facem recurs la istorie, nu a fost nici ea, la rândul ei ușă de biserică, străină de abuzuri și crime abominabile. Nostalgie, dileme existențiale, predispoziția spre introspecții adânci, toate înveșmântate în peisajele impresionante ale Rusiei, fac ca toată această cavalcadă de sentimente genuine din filmele sale să conțină ea însăși o dimensiune imperială. Veritabil nostalgic al Rusiei Țariste, Mihalkov știe să pună în evidență în peliculele sale literatura și pictura rusă a veacului al XIX-lea. Idolatrizarea sau idealizarea „patriei-mamă”, pasiunile primejdioase, arzătoare, izvorâte dintr-o perspectivă idealistă asupra țării sale de baștină induc ideea de superioritate a Rusiei în fața celorlalte neamuri.
În Sankt Petersburg-ul din miezul veacului al XIX-lea, întâlnim un Oblomov letargic (Oleg Tabakov), descris de către narator ca unul „a cărui stare naturală era statul degeaba”. Are aproape treizeci de ani și „se găsește din punct de vedere existențial în același loc ca acum zece ani”. Alături de bătrânul lui servitor, Zahar (strălucită interpretarea lui Andrei Popov, artist al poporului plecat dintre noi în iunie 1983, la vârsta de 63 de ani), Oblomov doarme toată ziua, visând continuu la copilăria sa fără griji, cuprins de o nostalgie bolnavă și dureroasă. Chiar dacă pare un personaj leneș, lumea interioară a lui Ilia Ilici Oblomov este de o complexitate și profunzime rare. Refuzul despărțirii de valorile copilăriei și de ceea ce l-a făcut fericit este până la urmă, refuzul de a se adapta modernității, de a se despărți de o tradiție ancestrală. O fundamentală inadaptabilitate la continua schimbare a vremurilor supuse unei nesfârșite fugi în întrecerea cu timpul.
„Câteva zile din viața lui Ilia Ilici Oblomov” – câștigător al premiului pentru cel mai bun film străin al Asociatiei naționale a criticilor de film (Statele Unite) și al premiului Oxford Golden Shield („Scutul de aur”) în Marea Britanie – descrie o temă valabilă oricând, atât în veacul al XIX-lea când are loc acțiunea filmului, cât și în anii ’70 când filmul este realizat, rămânând și astăzi, practic în alt veac, mai sensibilă și mai acută decât oricând. O lumină caldă învăluie visele copilăriei lui Ilia Ilici, într-un joc al imaginilor care oscilează mereu parcă între lumină și întuneric. În schimb penumbra este cea care îmbracă apartamentul adultului Oblomov. O obscuritate permanentă care hrănește stilul său de viață, un somn perpetuu, o fugă din această lume în care nu-și mai află locul. În locuința sa draperiile se trag foarte rar și doar evenimente ieșite din comun schimbă starea de fapt. Un astfel de eveniment este sosirea lui Stolz (Iuri Bogatîriov), prietenul său din copilărie, educat în spiritul presupusei „rigori germane” și trimis de acasă imediat ce terminase școala, urmând să învețe să se descurce singur. Energic, dinamic, sociabil, perseverent, ambițios și inovativ se află în deplin contrast cu Oblomov, contemplativ, analitic, timid, solitar și totodată dependent de grija bătrânului său servitor Zahar. Răsfățat, spre deosebire de Stolz, de dădacele din copilărie care îi spuneau tot felul de povești năstrușnice inspirate din folclorul rus ce au lăsat urme adânci în mintea și imaginația lui, Oblomov pare complet dezarmat în fața prezentului plin de capcane și față de care nutrește nesfârșite spaime și presimțiri. De pildă, lumina mai ales îl face nefericit. Chiar și când Stoltz trage draperiile pentru a lăsa lumina să pătrundă înăuntru Oblomov se sperie, e o lumină diferită față de cea a copilăriei. Singurele scene în care acea lumină pare să învie sunt clipele de grație pe parcursul cărora Oblomov se îndrăgostește de Olga (Elena Solovei). Doar pe măsură ce acest fapt miraculos capătă contururi din ce în ce mai apăsate, devenim martori ai întoarcerii la lumina din copilărie.
Desigur că relația lui Oblomov cu Stoltz, poate fi percepută la rigoare și din perspectiva polarizării est-vest, polarizare căreia Mihalkov îi va dedica mai târziu o autentică epopee, cea a unei iubiri imposibile și a unei înțelegeri așijderea a „sufletului rus” în „Bărbierul din Siberia.” În ciuda diferențelor culturale și de opinii, cei doi, Oblomov și Stoltz rămân buni prieteni. E ceva tainic și inexplicabil care îi leagă. Chiar dacă personalitățile lor conțin fiecare stereotipuri clasice referitoare la raporturile între Orient și Occident, cei doi continuă să coexiste pașnic, atât timp cât nici unul dintre ei nu își impune valorile și stilul de viață asupra celuilalt. Când Stoltz încearcă să-și ajute prietenul prin a-l convinge să se adapteze la propriul său stil de viață, încercarea eșuează catastrofal, primejduindu-le relația. Același lucru se întâmplă și cu Olga, femeia de care Ilia Ilici se îndrăgostește, dar care încearcă să îl schimbe și astfel se dovedește a fi incompatibilă cu el în final, când decide să se căsătorească, totuși, cu Stoltz. Oblomov se însoară cu Agafia, o parteneră mult mai potrivită, o gospodină desăvârșită care-i gătește minunat și care se dovedește a fi devotată și tolerantă. Oare îi este lene să iubească? Sau s-a obișnuit, ca în vremea copilăriei când era iubit, adorat? Chiar dacă i se umplu ochii de lacrimi atunci când își dă seama că o pierde pe Olga în brațele lui Stoltz, Oblomov aleargă bucuros să le țină companie, într-o complicitate cu dragostea care se înfiripă între cei doi ce i se pare comodă. Finalul ne întoarce cu gândul la secvența de la începutul filmului. Indiferent de generație „nevoia de mamă” rămâne mereu valabilă: un nou Oblomov, de astă dată fiul lui Ilia Ilici și al Agafiei, care, asemenea tatălui său în trecut, aleargă necontenit pe un câmp înconjurat de peisaje parcă rupte din basme, aparent strigându-și mama. Silueta copilului se pierde în imensitatea peisajul feeric și luminos care ocupă întreg ecranul. Doar glasul i se mai aude pe fundal. „A venit mama… mama…” Îl acompaniază din ce în ce mai pregnant un cânt ortodox interpretat de Corul de Stat al Rusiei. E nostalgia vremurilor de dinainte ca religia să fie decretată oficial de către comuniști ca fiind „opiul maselor”: Mântuiește sufletul robului tău Doamne, dă odihnă trupului său… Mama este acolo, așadar nu i se mai poate întâmpla nimic rău. Mama Rusia e Dumnezeul care îl ocrotește.
Merită amintit însă și felul în care acest film al lui Mihalkov și-a pus amprenta la un moment dat, în mod cât se poate de concret, asupra destinului celui de-al treilea copil și singura fată a lui Stalin. Într-o zi de 6 martie a anului 1967 Svetlana Allilueva (după numele mamei sale, Nadejda Allilueva, cea de-a doua soție a lui Stalin), aflându-se în India la New Delhi, se duce la ambasada americană și cere azil politic. I se acordă. Implicațiile nu are rost să le analizăm aici. Avea 41 de ani. Dar, după cincisprezece ani de locuit în Statele Unite, după un traseu destul de sinuos, Svetlana se stabilește împreună cu fiica ei la Cambridge, în Anglia. Aici vede filmul lui Nikita Mihalkov „Câteva zile din viața lui Oblomov”, film care îi provoacă, conform mărturiilor celei mai bune prietene ale sale, o criză profundă. „La o jumătate de oră după ce toți părăsiseră sala de cinematograf – declară Rosa Shand, Svetlana încă plângea necontrolat în hohote. A spus că asta a fost copilăria ei. Acesta este pământul care îi amintea de mama. Iubirea mamei care i-a amintit de Mama Rusia”. În scurtă vreme Svetlana Allilueva se întoarce împreună cu fiica sa în Uniunea Sovietică unde li se acordă cetățenia sovietică, stabilindu-se în Georgia, la Tbilisi. În cele din urmă se va întoarce totuși în Statele Unite, ca mai apoi să se stabilească în Anglia, la Bristol. Va sfârși într-un azil de bătrâni din Wisconsin (U.S.A) în anul 2011, fără să mai aibă nici o legătură cu fetele ei.
Nu este singura conexiune între familia Mihalkov și Stalin împreună cu fiica lui.
La sfârșitul lui februarie 1936, tânărului poet Serghei Mihalkov (tatăl celor doi mari regizori de mai târziu) urma să i se publice în cotidianul „Izvestia” o poezie care se intitula „Cântec de leagăn”. Cu doar o zi înainte de apariția ziarului însă, Serghei Mihalkov cunoaște o fată pe nume Svetlana, de care îi place foarte mult și, hotărât să o cucerească prin talentul său, telefonează la redacția ziarului „Izvestia” și îi cere secretarului de redacție să schimbe titlul poeziei din „Cântec de leagăn” în „Svetlana”, dedicându-i astfel poemul fetei care îl fermecase. Se pare că versurile poetului Mihalkov nu au atins inima frumuseții de care se îndrăgostise, în schimb i-au mers la suflet lui Iosif Vissarionovici Stalin însuși, a cărui fiică se numea Svetlana și își sărbătorea ziua de naștere chiar în acea zi de 28 februarie, zi din care lui Serghei Mihalkov avea să i se schimbe viața. Astfel, tatăl celor doi mari regizori ajunge să fie ales chiar de către Stalin, drept autor al versurilor imnului de stat al U.R.S.S. Iar asta nu doar pentru o singură dată (în 1944), ci de mai multe ori. În anul 1977, Politburo-ul a aprobat schimbarea textului imnului propusă de însuși Mihalkov, autorul inițial al imnului U.R.S.S. din anul 1944. Adică înlocuirea laudelor aduse lui Stalin, cu laude pentru Vladimir Ilici Lenin. Un fel de Mihalkov vs. Mihalkov. Imnul naţional nu este poezie, imnul național este un document politic – avea să afirme tranșant, într-un interviu Nikita Mihalkov când a comentat opera tatălui său ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani.
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
