Dezghețul de la Sinaia
Zi de martie a anului 1990. La Sinaia streșinile începuseră să lăcrimeze. La fel și Patriarhul, nostalgic, cu privirile strecurate pe după perdele, vechi obicei duhovnicesc. Se lăsase împachetat și expediat grabnic în exil la chinovia Marelui Spătar Mihai Cantacuzino în zi de gerar leat nou 1990, odată cu agitația din decembrie când, a crezut că venise timpul schimbărilor ce trebuiau să înceapă cu el. A luat-o de bună. La început s-a speriat, deși era obișnuit cu trădările pe care le practicase el însuși cu osârdie în anii `50. Dar acum parcă prea se năpustiseră asupra lui toți. De la studenții Institutului Teologic manevrați de cameleonicul și rudimentarul Casian Crăciun, până la figuri ilustre precum Anania (de care îi era cel mai teamă), Pleșu, despre care nu prea știa ce vrea, năvalnicul Sorin Dumitrescu, onctuosul Baconski, Daniel Ciobotea lăturalnicul și, ca să vezi, nisnaiul Părinte Galeriu care le spunea tuturor că „eu cu Argentina trăim ca frate și soră”. Gândul diortosit pe limbă nouă voia să zică despre visul preacuviosului de a fi patriarh. Bașca alți cai verzi pe pereți. „Io-te pârț”, cum se zicea odinioară la Vorona. „Jocuri bizantine” cu care era deprins ca și cu „dulcile răsfățuri levantine” din așternuturile roz mirosind a busuioc.
Ieșea uneori doar pe la amurg să facă o olecuță de plimbare însoțit de starețul Clement. Se ferea de lume. Și nici vecinătatea Castelului Peleș nu-i pria. Ca și fantoma Regelui din Hamlet.
La început, câteva săptămâni, de spaimă, nu se desprinsese de pat și aproape că nu se atingea de mâncare. În plus mai era și post. Se cam subțiase după găurile de la curea și fața i se cam lungise. Noroc cu Calinic, vlădica de la Argeș, și el fost stareț al Mănăstirii Sinaia care, auzind despre felul în care Teoctist își trecea târâș grăpiș năpasta dar și de noile zvonuri de revenire în scaun, aduse de păsăruicile cu ochi albaștri care odată cu primăvara își redobândiseră ciripitul, a venit cu grăbire aducând în traistă o găină cumsecade. Cu șoșele, cu momele l-a silit pe patriarh să facă pogorământ la post și să soarbă din supa galbenă cu găluști. În ultima vreme Patriarhul înghițise oricum cam multe. Așa că a început să mai prindă culoare în obraji pe zi ce trecea.
Dar ciripitul păsăruicilor cu ochi albaștri ajunsese și în bârlogul doritorilor de schimbare care, prin felurite tertipuri, se înscriau acum la scuze. Cel dintâi dintre ei: Părintele Galeriu. Se anunțase cu trenul de 9.
La gară, smeriți slujitori îi pândeau sosirea. Când l-au văzut pe peron, s-au și repezit la telefonul cu fise să-i vestească sosirea celui care la rându-i pândea pe după draperiile portocalii ale apartamentului oficial de sus, de la mănăstire. Văzând că de acolo nu-l aștepta nici o mașină, părintele a luat-o voinicește în sus pe Aleea Caraiman. Nu-i era prea lesne, așa că la intrarea pe poarta mănăstirii era deja lac de sudoare. În sufragerie soba duduia.
-O cafea, o dulceață, un pahar cu apă? întrebă smerit Clement din spatele Întâistătătorului.
-Nimic, răspunse laconic Teoctist.
Apoi adăugă, așa ca un detaliu de care era cât p-aci să uite.
-Scaunul de acolo.
-Da, Preafericirea voastră.
-Mută-l lângă sobă.
Zis și făcut. Au urmat bătăile în ușă. Părintele intră. Zâmbete, îmbrățișări, firitiseli. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Patriarhul nu-l poftește să-și scoată paltonul. În schimb îl invită să ia loc pe scaunul lipit de soba încinsă. Au urmat două ceasuri de discuții despre starea Bisericii. Părintele însă, avea starea lui. Cu paltonul pe el, era la saună. În sfârșit, calvarul se termină. Iarăși zâmbete, îmbrățișări, firitiseli.
Părintele iese și val-vârtej se năpustește asupra cișmelei de la intrare și înghite cu nesaț căni de apă una după alta. De după perdea Patriarhul mormăie către stareț:
-Ai văzut? I-a fost sete preacuviosului…
Abia după aceea, la câteva săptămâni, când Părintele Anania l-a întâmpinat la Palatul Patriarhal a urmat alt rând de zâmbete, îmbrățișări și firitiseli, dar și propoziția intrată în istorie:
„-Iată că m-am întors”.
Așa a fost cu dezghețul de la Sinaia. Ceea ce a urmat știți și dumneavoastră. Lacrimile streșinilor tot picură de atunci. Iarnă – vară.
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
