DIMINEȚILE UNUI BĂIAT CU MINTE – Răzvan Gabriel IONESCU – Două semne de ianuarie…

1.URSUL ȘI DAIREAUA

 

„Ursul care dănțuiește”, „omul care rupe lanțul”, „femeia cu două capete”, „pune mâna pe capu’ lu’ Vasilică și-o să ai noroc tot anu’” sunt doar câteva din distracțiile de altă-dată la Târgul Moșilor din Obor. Dar se vede treaba că fantezia poporană este departe de a-și fi aflat sfârșitul. Deunăzi am descoperit că în Sinaia, deh! – oraș regal, poți beneficia la un spa din oraș de servicii de relaxare diverse culminând cu masaje intitulate promițător „Mângâierea Reginei Elisabeta”, „Portretul Reginei”, „Cu iubire tandră, Elisabeta” sau cu ispita supremă intitulată „Ritualul Reginei și al Regelui”.

Era cât pe-aci să mă las pradă închipuirilor concupiscente ale ultimului când, ce să vezi, se prăvăli peste mine cecitatea inițiativei Federației Române de Fotbal (cine n-are un burlean să facă bine să-și procure doi) cu tricourile echipei naționale imprimate cu numele (marile nume) ale culturii române. Așa că, fire slabă (și rușinoasă) cum sunt, am lăsat de-o parte „hârjoana regală” și m-am concentrat asupra posibilei componențe a echipei de start. Din plecare, cu Eminescu în poartă, în ciuda talentului incontestabil, arătăm vulnerabilități melancolice. E drept, au mai fost astfel cazuri, cel dintâi care-mi vine în minte fiind Rică Răducanu. În sfârșit, titularizarea lui Brâncuși ca fundaș dreapta, pe modelul lui Mocanu de altă dată, va suplini cu siguranță melancolia celui dintre buturi. Aș putea continua dizertația, dar mă opresc aici, nu înainte de a remarca formidabila intuiție a celui care l-a titularizat pe Dimitrie Cantemir pe aripa dreapta, acolo unde de obicei evolua impetuosul și impertinentul Lăcătuș.

Mă rog, tocmai când ziceam că am epuizat subiectul și puteam să mă strecor iarăși printre regi și regine, mă fulgeră de la malul Mării Negre, episcopul Limonadă, neobositul inventiv, care de mai mulți ani serbează ziua „poietului național” cu ajutorul unui tânăr seminarist suferind de un handicap destul de sever, dar cu o uluitoare memorie, așa cum se întâmplă atunci când Dumnezeu echilibrează cumva lucrurile. Mă rog, cu duioșia de rigoare, poți accepta în niște limite. Numai că în acest an, neobositul Limonadă a supralicitat, declarând sus și tare (înregistrările filmate o dovedesc) că nimeni, în afara seminaristului constănțean, nu a adus asemenea servicii liricii eminesciene. Ce Emil Botta, ce Leopoldina Bălănuță, ce Gheorghe Cozorici, ce Ion Caramitru? Vax! Seminaristul din Constanța este „ăl mai prima”, drept care i s-au garantat locuri la facultate, masterat și doctorat! Nu mai zicem de recenta „Academie Tomitană” cu doi membri care-și are evident, porțile deschise.

Parcă-i văd pe Zampano și Gelsomina… Cultura națională serbată la „moși” cu „ursul și daireaua”…

 

2.IOAN PETRU CULIANU AR FI ÎMPLINIT 74 DE ANI

 

Știu! Mulți vor spune că nu am eu căderea de a vorbi despre un astfel de om și opera lui, cu atât mai mult cu cât el se numește IOAN PETRU CULIANU (5 ianuarie 1950 – 21 mai 1991). Și atunci? Ce să fac? Să tac? Să-l amintesc doar pe Umberto Eco a cărui zi de naștere a fost tot pe 5 ianuarie? Sau să spun că, dacă n-ar fi fost asasinat de către securitate și încă cineva (om sau organizație), Ioan Petru Culianu ar fi împlinit 74 de ani? Și dacă ar fi împlinit 74 de ani, cum ar fi arătat opera lui? Dacă a scris ceea ce a scris până la 41 de ani, ce ar fi însemnat încă treizeci și ceva de ani? Cum ar fi vorbit astăzi despre „katharii” de la Păltiniș?

Raftul plin din bibliotecă își plânge orfan frații nenăscuți. Atâtea și atâtea neîntâlniri, cum ar spune, că tot veni vorba, Andrei Pleșu (vezi „I.P. Culianu, Omul și opera”/Polirom,2003”). Cu toate că s-au scris multe lucrări referitoare la opera lui (Andrei Oișteanu, Matei Călinescu, Horia Roman Patapievici sunt doar câțiva), cu toate că Editura Polirom are meritul de a fi scos la lumină aproape întreaga sa operă (ediții coordonate de sora savantului, Tereza Petrescu), trăiesc cu sentimentul că asasinarea sa aproape că a sufocat opera. Cu alte cuvinte Culianu a fost asasinat de două ori.

Astăzi se vorbește prea puțin de scrierile sale și importanța lor. Și cred că atunci, la 21 mai 1991 (și) asta s-a avut în vedere. Un plan pe termen lung. Desigur, nu de către cel care a tras. Ci de către „entitatea” iubitoare de ritual și simbol. Când văd că un Dinu Săraru, de pildă, face parte din vârfurile masoneriei autohtone alături de mulți alții care au dat vestonul pe haina boierească de tip „Bălăceanu Stolnici” și pulanul pe bastonul cu măciulie de argint, originea faptelor răzbate dincolo de giulgiu. Se vorbește de moarte. Poate și din cauza asta am ales să amintesc de Ioan Petru Culianu mai cu seamă în ziua nașterii.

Dintre toate cărțile lui, „Jocul de smarald” fascinează. O aventură a minții la fel de palpitantă ca și aventurile personajelor angajate, în teorii conspiraționiste, în descifrarea planurilor unor societăți secrete perpetuate subteran până în zilele noastre, sau în aflarea înțelesurilor criptice care l-au tentat pe Botticelli – membru, se spune, ca si Leonardo da Vinci, al ordinului ascuns numit „Le Prieure de Sion”. După ce citești „Jocul de smarald”, vei privi cu alți ochi „Primăvara” lui Botticelli.

Ioan Petru Culianu a fost un critic foarte dur şi lucid al regimului politic comunist (înainte de decembrie 1989) și a atacat virulent prin textele din „Lumea liberă” de la New York (texte adunate în volumul „Păcatul împotriva spiritului”) regimul neocomunist al lui Ion Iliescu, rod al unei lovituri de stat, pusă la cale în primul rând de K.G.B., care i-a sprijinit pe beneficiarii ei ulteriori. Ei bine, după cum singur mărturisește, Ioan Petru Culianu a descoperit încă înainte de 1989 puterea creativă a gândirii mistice, pe care o considera pierdută în lumea modernă. Or, de nimic nu le-a fost comuniștilor mai frică decât de mistică. Pentru că nu puteau controla incontrolabilul.

Opțiunea lui Ioan Petru Culianu pentru monarhie dar și susținerea acesteia își are o explicație și aici. Dincolo de înțelesurile pe orizontală există o explicație mistică și sunt convins că lucrarea lui Ernst H. Kantorowicz (apărută la Princeton University Press în 1957), „The King’s Two Bodies. A Study in Medieval Political Theology” („Cele două corpuri ale regelui – Un studiu asupra teologiei politice medievale”/Polirom 2014) nu avea cum să-i fie străină savantului român.

 

 

Astăzi aflăm că a apărut de sub tipar o nouă variantă despre crima de la Chicago în mediul universitar american (Oxford University Press), „Secrets, Lies, and Consequences: A Great Scholar’s Hidden Past and his Protégé’s Unsolved Murder” de Bruce Lincoln, lucrare care avansează drept cauză a asasinatului, complicatele relații de la un moment dat dintre Ioan Petru Culianu și trecutul sulfuros al lui Mircea Eliade.

În sfârșit, „să ne oprim înainte de a provoca duhurile casei” – cum spunea Culianu la un moment dat, încercând să curme o dispută cu muzicologul și filozoful George Bălan în impresionanta sa bibliotecă de la Sinaia.

Mă uit astăzi la vraful de cărți scrise de Ioan Petru Culianu și îmi vin în minte versurile lui Florin Mugur din „Orașul”:

„Pământul e atât de străveziu

   Încât zărim strălucind

   Banii de aur de pe ochii morților”…

 

Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…