- „Sfânta” ipocrizie – genul epistolar predilect al „cărunteții” de la malul mării
N-aș fi scris acest text pe o temă și un subiect atât de mizerabil, după ce în cel anterior am așezat o lacrimă și o bucată de suflet pe amintirile despre Părintele Anania. Dar când vorbea despre personajul de la Tomis, Părintele avea, încă de acum două decenii și ceva, opinii pe cât de limpezi, pe atât de tăioase:
– Mdaa, mormăia în stilul binecunoscut când ceva îl irita… Ăsta se vrea patriarh!
– Și? – mă prefăceam că nu-nțeleg. Ce e rău în asta?
– Nu e rău… dar e o pălărie mult prea mare pentru el. Și când pălăriile sunt prea mari, pe capete atât de mici, primejdia e pe măsură.
– Adică?
– Securitatea suferă de insolație… Libidinos. – încheia scurt.
În neostoita sa foame de putere (încă) Arhiepiscopul a adresat o nouă epistolă Patriarhului. În istoria literaturii laice, ca și în literatura patristică, genul nu e nou. Dar ipocrizia din introducerea și finalul acestei „scrisorici” o așază fără doar și poate în fruntea tuturor celor scrise mai înainte vreodată. Și, odată în plus, dezvăluie „dimensiunea” personajului. Nu mă voi referi la punctele în care se dezvoltă pe policrome paliere aspirațiile autorului. Îi las pe alții mai pricepuți. Mă refer aici doar la stilistică. Voi reproduce așadar, în cele ce urmează, doar introducerea și finalul:
„Preafericirea Voastră,
Cu smerită dragoste în Domnul Hristos, întru Care „moștenire am primit, rânduiți fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale,ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos. ” (Efeseni 1, 11-12) – apelăm din nou la înțelepciunea Preafericirii Voastre pentru a lua în considerare râvna fierbinte a clerului și a credincioșilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Tomisului, exprimată timp de două decenii în numeroase intervenții transmise Patriarhiei Române.
Deși suntem încercați prin teama filială de a fi desconsiderați pentru insistență, prin sfiala de a fi repudiați din nou de asprimea părintească, fără a ne găsi o altă vină în afara dragostei nemărginite față de Biserica Domnului nostru și a dorinței propășirii ei „în neam și în neam” (Psalm 78, 14), pe toate în rugăciune și în smerenie le îndurăm cu nădejdea că, măcar acum, la vremea cărunteții Noastre, Domnul cel Atotmilostiv Se va îndura și va sădi bunăvoința și înțelegerea dreptei Sale în cugetul și în inima Preafericirii Voastre, astfel încât zidul dintre tată și fii, ridicat de vrăjmașul diavol, să fie pentru totdeauna sfărâmat.
Păstrând, așadar, ca o pecete în suflet îndemnul Duhului Sfânt predat nouă prin înțeleptul Isus, fiul lui Sirah, mărturisim că nu orgoliile, nici goana după întâietățile cele degrab trecătoare, ci dorința de a păzi numele cel bun și preacinstit, agonisit în sute de ani, al Bisericii de la Tomis, ne cheamă la acest demers, solicitând recunoașterea, din partea Preafericirii Voastre și a Sfântului Sinod, a demnității mitropolitane cuvenite pentru Arhiepiscopia Tomisului, biruință a adevărului întru care Ne vom găsi liniștea: „Ai grijă de nume, că acesta-ți va rămâne mai mult decât o mie de comori mari de aur. Viața cea bună are zilele numărate; iar numele cel bun în veci rămâne” (Eclesiasticul 41, 15-16) […]
Încheiem acest memoriu, al cărui text l-am putea extinde la un număr de mult mai multe pagini, însă ne punem nădejdea în părinteasca purtare de grijă și în dreapta cugetare a Preafericirii Voastre spre a înțelege că două decenii de eforturi fără răspuns au generat un sentiment de frustrare la nivelul întregii obști a credincioșilor, sentiment căruia până acum cu mare greutate am putut să îi opunem îndemnul la răbdare și la ascultare”.
Imaginea unui pâlc de constănțeni gata să se așeze în spatele vajnic al petentului pe care acesta cu greu și chiar cu prețul propriei sale integrități (corporale desigur) o ține în loc, altminteri ar da năvală fără preget în cetatea lui Bucur Ciobanul, e vrednică de filmele alb/negru de capă și spadă.
Mai mult decât atât, perseverentul petent ajuns la „vârsta cărunteții”, răspunde smerit pe calea undelor, celor care îl întreabă dacă pot să trimită și ei epistole de susținere către Patriarh.
„Eu nu pot să vă opresc că n-ar fi creștinește (da’cu aghiazma? – zic io, și repede îmi dau o palmă peste gură), dar nici nu vă îndemn”.
Măi, măi, măi! Asta e un avertisment fără de prihană la adresa Poștei Române. Dacă se blochează? Nouă cine ne mai dă pensiile? Vă întreb: aveți destul „Emetiral” prin case? Și încă ceva: Nu-l plângeți pe Patriarh. Are stomacul tare și, în plus, nu are grețuri.
2.Leacuri pentru uitare și prostie (II) – Alexandru CĂLINESCU – „O lume care a luat-o razna – Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă”
Cartea Domnului Profesor Alexandru Călinescu, împreună cu „Jurnalul” Anei Blandiana sunt socotite, pe bună dreptate, cele două cărți ale anului 2023. Dacă „Jurnalul” Anei Blandiana credem că poate fi socotit „leac pentru uitare”, cartea profesorului Călinescu poate fi socotită un „îndreptar” al prostiilor din lumea de azi, lume care a luat-o razna. Dar pentru că nu toți mai știm cine este Profesorul Alexandru Călinescu, să facem mai întâi un succint recurs la memorie, mai ales în folosul celor născuți după 1989. Pentru că înainte de Timișoara decembrie 1989, înainte de Brașov 15 noiembrie 1987, a existat „grupul de la Iași”, tineri intelectuali umflați de securitate la ora 6 dimineața pe 18 mai 1983, pentru că citeau literatură occidentala și strecurau în „Dialog și „Opinia Studențească” (reviste culturale adesea comentate la Europa Liberă), idei „periculoase” pentru regimul comunist. Treptat grupul s-a radicalizat și și-a asumat proteste individuale. Liderul grupului din care făceau parte Tereza Culianu-Petrescu, sora istoricului religiilor Ioan Petru Culianu, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Dan Alexe, Dorin Spineanu, Emil Brumaru și soția acestuia Tamara Brumaru dar și alții, a fost scriitorul și eseistul Dan Petrescu.
„Ceaușescu nu e singurul vinovat!” – iată titlul sub care interviul „aniversa” în „Liberation” ziua dictatorului – conținea un mesaj neformulat până atunci de alți opozanți români: sistemul comunist era sursa tuturor relelor, dar el se perpetua și prin complicitatea tacită a întregului popor. „Toată lumea crede că, odată Ceaușescu picat de la putere, totul se va aranja de la sine. Nu-i adevărat. Ceaușescu singur n-ar fi izbutit niciodată să ajungă la această harababură. L-au împins niște javre„, spunea Dan Petrescu, acuzând corupția Bisericii Ortodoxe, „cu totul de partea regimului„, și „degradarea morală a unui întreg popor„, „corupția de Stat, care a paralizat societatea civilă„.
Profesorul Alexandru Călinescu a fost director al „Dialogului” și socotit de securitate „șef de școală al așa-zisei generații ’80”. În primăvara lui 1989, după ce s-a raliat „Scrisorii celor șapte, de solidarizare cu Mircea Dinescu”, i s-a luat dreptul la semnătură. A demisionat din Frontul Salvării Naționale după numai o săptămână de la evenimentele din 22 decembrie 1989, pentru că „toată evoluția evenimentelor îmi arăta că nu am ce să caut acolo„. A refuzat oferta de a pleca în anul 1990 în Ministerul de Externe. „Unii dintre foștii disidenți au acceptat lucrurile așa cum sunt și au colaborat sau colaborează cu actualul regim. Alții, după un prim moment de acceptare, au refuzat orice compromis și orice colaborare cu Puterea„, își explica atitudinea într-un interviu acordat în 1990. După ce în același an a fost ales prorector la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, la sfârșitul lui 1991 a plecat la Paris, unde până în 1997 a predat la Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale. A fost director al Bibliotecii Centrale și Universitare. Și pentru că Profesorul Alexandru Călinescu, pe lângă impresionanta erudiție, are mult umor, să amintim că la perchezițiile securității (care n-are umor) printre altele i-a fost confiscat și un roman polițist.
„O lume care a luat-o razna” adună în cuprinsul ei mai multe texte apărute inițial în „România literară”, „Dilema veche” și „Jurnalul de Iași”. Cel dintâi text este obligatoriu! Numai și pentru acesta, cartea merită citită și așezată la îndemână pentru a fi consultată la nevoie și a înțelege complicațiile culturale diurne ale unei lumi dusă cu pluta. Textul intitulat: „Prostologhicon woke” evocă numărul dublu (iulie-august) din acest an al celei mai vechi publicații literare franceze, veche de aproape 200 de ani, „Revue des Deux Mondes” care enumeră cu mult umor perlele și aberațiile ideologiei „woke”, care a ajuns să deturneze mesajul unor opere de artă, instaurând o cenzură absurdă. „Trebuie să contestăm heterosexualitatea. Am putea cere oare evreilor să se căsătorească cu naziști? Atunci cum să le cerem femeilor să se însoțească cu cei care le oprimă? Cu atât mai mult, cu cât cercetările Departamentului de studii de gen de la Universitatea din Montpellier au dovedit fără dubii: heterosexualitatea este un construct social” (Alice Coffin – militantă LGBT).
Asta mi-a amintit că în veacul trecut femeile se confruntau cu altfel de proleme. De pildă, în timpul ocupației naziste, actrița și cântăreața franceză Arletty, a fost acuzată că a întreținut o relație cu ofițerul german Hans Jürgen Soehring, unul dintre oamenii de încredere ai lui Hermann Göring la Paris. Replica actriței a fost excepțională: „Si mon coeur c’est française, mon cul c’est international!” („Dacă inima mea este franceză, fundul meu este internațional!”).
În fine, alte două exemple din „Prostologhicon woke”: „Nu mai citesc cărțile bărbaților, nu mă mai uit la filmele lor, nu mai ascult muzica lor. Operele bărbaților sunt prelungirea sistemului. Nu e de ajuns să ne ajutăm între noi, trebuie să-i eliminăm” (aceeași Alice Coffin)
sau „Noi, la Planificarea familială, știm foarte bine că și bărbații pot fi însărcinați” (afiș al campaniei duse de Planificarea familială în august 2022).
Evident suntem în epoca „identităților fluide”, cum ar spune Michel Foucault, când fiecare poate alege ce vrea să fie. Asta pentru a evita tragedii de felul trăite de actrița Rosanna Arquette care declară: „Regret că m-am născut albă și privilegiată. Asta mă dezgustă. Mi-e cumplit de rușine”.
Informat și cultivat Profesorul Alexandru Călinescu trece în revistă curentele policrome ale acestei ideologii în universitățile americane și occidentale, ceea ce pentru universitarii autohtoni este foarte util. Dacă iubești Parisul și ți-e dor de el, Alexandru Călinescu, vorbește pe-ndelete despre librării mai mult sau mai puțin cunoscute, despre cartiere și străzi cu un parfum unic (Place de Contrescarpe din strada Mouffetard, bunăoară). În altă parte aflăm că Universitatea Columbia din New York a scos din programă „Metamorfozele” lui Ovidiu întrucât textul conține prea multe violuri și răpiri. Cartea mai cuprinde și un excepțional dialog cu Cristian Pătrășconiu „Despre Caragiale” dar și câteva referințe la lecturile profesorului Călinescu.
N-aș vrea să închei înainte de a pomeni și despre caratele marxiste de pe plaiuri autohtone. Autorul pomenește de o tânără actriță din București care își clamează ura față de capitalism și declară, nonșalant, că se consideră comunistă. Asta mi-a amintit de o frază a marelui Jean Gabin. Întrebat ce opțiuni politice are, Gabin a declarat: „Sunt un om de stânga căruia oamenii de stânga i-au dat idei de dreapta”. Se poate și invers, aș adăuga eu.
Cartea Profesorului Alexandru Călinescu, „O lume care a luat-o razna” e bine, chiar dacă n-o citiți imediat în întregime, să o aveți pe birou sau în bibliotecă, undeva la îndemână. Din când în când vă va ajuta (cu rafinament și umor!) să înțelegeți razna lumii de azi.
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
