Arta reprezintă fără îndoială o formă de exprimare a sufletului omenesc. Literatura patristică şi experienţa spirituală creştină consideră că, forma ultimă de exprimare a sufletului uman, regăsit în deplinătatea relaţiei cu Divinul şi în iubirea faţă de alţii, are caracter de rugăciune. De altfel, Pierre Emmanuel a aşezat rugăciunea pe o treaptă superioară poeziei. Rugăciunea, la rândul ei, poate lua forma poeziei, a unei poezii care aşează la temelia minunilor lumii şi a fiinţei umane, minunea lui Dumnezeu.
La înmormântarea sa, Heidegger a dorit să i se citească cinci poezii creştine de Holderlin. Astfel, printr-un ultim gest, filosoful german a recunoscut că miracolul existenţei nu se poate explica fără minunea şi mai mare a lui Dumnezeu.
Dacă poezia este forma de exprimare a minunii supreme a existenţei, atunci ea este cu siguranţă o formă potrivită pentru exprimarea credinţei. Asta şi fiindcă Taina Divinităţii este de nedefinit în termenii raţiunii. Raţiunea aşează limite. Pe când Divinitatea este infinită şi inepuizabilă. Ea nu poate fi cuprinsă logic pentru că între Logos şi logică se află un abis.
Din această pricină, Sfinţii Părinţi s-au străduit să folosească pentru exprimarea Necuprinsului metaforele luate din lumea cuprinsă, dar exprimate într-o dimensiune spirituală. În paginile lor, Dumnezeu este muntele cel mai înalt, este apa care dă viaţa, este pâinea atothrănitoare. Dar oricât am dori să extindem prin poezie aceste metafore, mereu vom fi nevoiţi să cugetăm Divinitatea ca mai presus de ele. Mereu vom fi smeriţi de nimicnicia propriilor noastre cuvinte.
Tăcerea dintre cuvinte ori din spatele lor e o formă de trăire a misterului Divin şi poate că în cugetarea acestei tăceri, a acestui mister al Divinităţii, stă poezia şi arta autentică.
Prin opera de artă se săvârşeşte o lucrare duhovnicească pentru care artistul se purifică prin asceză şi se întăreşte prin rugăciune. Maxim Mărturisitorul vedea în rugăciune o altă modalitate de cunoaştere a Divinului. O cunoaştere „în duh”. O cunoaştere prin trăirea spirituală. Rugăciunea este cel mai important mijloc de legătură directă al creaturilor limitate de raţiune, cu Creatorul lor. Ea reprezintă o formă de comunicare intimă între divin şi uman. Vârful corului virtuţilor – aşa o numea în veacul al IV-lea, Grigorie de Nyssa.
Cu vreo trei decenii în urmă, la Metropolitan Museum din New York, în cadrul unei expoziţii de un răsunător succes – „The Glory of Byzance”, putea fi văzută, poate una din cele mai frumoase icoane înfăţişând Buna vestire. O icoană datând din veacul al XI-lea şi aparţinând Mânăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai. La prima vedere, în icoana cu pricina, totul părea rânduit conform sensurilor şi rigorilor evenimentului relatat în Evanghelia lui Luca. În planul stâng Arhanghelul Gavriil, cu întreg trupul către direcţia în care se află Fecioara Maria, cu mâna dreaptă binecuvântând, oprit ireal într-o plutire la pragul dintre lumi, într-un popas-fulger, gata să-şi ia din nou zborul înspre extramundanul din care fusese trimis în misiune. Gestul său, atins deopotrivă de prestigiul autorităţii Celui care l-a trimis ca şi de blândeţea protectoare a „păzitorului” menit să aline îndoiala circumspectă a Fecioarei, ţinteşte cu precizie pântecele Preacuratei Marii. În planul drept, Maria din Nazareth, aşezată pe o laviţă, întoarsă pe jumătate către „îngerul Lui Dumnezeu” ivit intempestiv în liniştea cămării, are la rându-i mâna dreaptă ridicată, cu palma desfăcută, ca şi când ar dori să oprească vestea năucitoare. Ochii ei sunt îndreptaţi către înalturi, acolo de unde Duhul Sfânt este gata pregătit s-o „umbrească” cu puterea Celui-Preaînalt. Întreaga compoziţie era alcătuită astfel încât să înfăţişeze surpriza, străfulgerarea divină care pune la încercare umanul. Întreg universul aşteaptă, într-o clipă imponderabilă ce pare cât veacul. Îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt.
„Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!”. Şi în aceeaşi fracţiune de secundă, instantaneu, se petrece Întruparea. Ei bine, icoana de la mânăstirea din Sinai, întrunea toate subtilităţile acestui act dramatic al Bunei vestiri, în care Dumnezeu consultă libertatea omului, invitându-L la implicare directă; însă mai avea ceva în plus, o taină a ei, taină care nu putea fi percepută atunci când o priveai de la o distanţă normală, în iuţeala formală a pasului. Doar atunci când te aflai în imediata proximitate a icoanei, oprindu-te din propria-ţi „plutire” pământeană şi apropiindu-te, puteai sesiza mângâierea rafinată a pensulei care din „lumini”, prin mâna teologului-artist, ivise ca o părere pe pântecele Preacuratei Maici, trupul inefabil al pruncului Iisus, binecuvântând lumea.
Această inedită epifanie avea un efect copleşitor asupra celui care privea de-aproape icoana cu pricina, având darul să proiecteze întreaga „compoziţie” în spaţiul unei eternităţi ce te făcea să pricepi grabnic de ce Maica Lui Dumnezeu, doar ea şi numai ea, este „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”. Icoana „Bunei Vestiri” din Sinai, avea darul de a transfigura „Lumea Nouă” în care se afla vremelnic, proiectându-l pe cel ce avea ochi să o vadă în cărarea copleşitoarea a Damascului.
Dacă vom reconstitui secvenţa corespunzătoare Bunei vestiri, din mult-mediatizatul film al lui Zefirelli, Isus din Nazareth, vom constata că totul se petrece la vremea nopţii, într-o cămăruţă austeră. În vreme ce Fecioara Maria doarme, ferestrele sar în lături, şi o suflare iscată din senin dă năvală aducând vestea-surpriză. Totul este plăsmuit în aşa fel încât mai degrabă înspăimântă în loc să surprindă. Sculată brusc din somn, ca tot omul, faţă către faţă cu „nevăzutul”, Maria trebuie să-şi asume o covârşitoare responsabilitate. Situaţia o face, pe bună-dreptate, să pară mai degrabă năucită şi speriată. Şi asta nu pentru că Zefirelli n-ar fi un regizor de prestigiu, însă şi lui, asemeni multora, îi scăpase un amănunt pe care îl putem lesne observa în mai toate icoanele ortodoxe ale Bunei Vestiri.
Acolo, Fecioara Maria, nu se află într-o stare de repaus şi cu atât mai mult nu căzuse pradă somnului, aşa cum avea să se întâmple mai târziu cu ucenicii Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Somnul are consecinţe dramatice, iar icoana ortodoxă îl evocă doar ca ipostază a morţii. În cele mai multe cazuri în icoanele ortodoxe vom observa în mâna stângă a Mariei un ghem de lână şi undeva în faţa ei o cutiuţă de felul acelora în care bunica îşi ţinea cele de trebuinţă cusutului. Tradiţia răsăriteană spune că în timpul premergător sosirii Arhanghelului, Maria se ruga. Numai că tradiţia ortodoxă asociază rugăciunea cu acţiunea, gândul cu fapta. În spiritualitatea răsăriteană cuvântul este destinat întotdeauna să se întrupeze. Evagrie Ponticul socotea rugăciunea ca pe o „înălţarea a Duhului către Dumnezeu”, iar un alt Sfânt Părinte o numea „cheia Împărăţiei Cerurilor”. Aşadar, Maria din Nazaret, în acele momente premergătoare miracolului, nu dormea, ci “lucra în rugăciune”, astfel încât episodul dramatic al Bunei vestiri este cu siguranţă şi consecinţa acestei „lucrări” ce merita un răspuns pe măsură din partea Creatorului. Numai Maria, prin rugăciunea ei lucrătoare, avea „cheile Împărăţiei” şi era vrednică să priceapă taina.
În cuprinsul oricărei cărţii de rugăciuni, există una a cărei destinaţie pare să contrarieze: „pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi”. Aşadar pentru a ţi se îngădui „să se deschidă ochii cugetului spre cunoaşterea evanghelicelor propovăduiri”, este nevoie de o anume rugăciune. Citirea atentă a evangheliilor, ori „contemplarea” competentă a icoanelor nu e de ajuns. Opţiunea simplă nu e suficientă spre a ne învrednici „să strălucească în inimile noastre lumina cea neînserată a cunoştinţei”.
Marile opere de artă ale lumii sunt rugăciunile lumii. În faţa pianului, a şevaletului ori a paginilor albe, artistul transcende lumea văzută în căutarea izvorului de har ce-l inspiră, adăugând cu trudă şi smerenie minunilor lumii, propria-i rugăciune întreită, de cerere, mulţumire şi ofrandă. Rugăciunea lui n-ar trebui să fie nici pe departe cheia ce-i va deschide Porţile Împărăţiei, ci doar o bătaie sfioasă în canaturile ce sunt date în laturi demult! Asemeni orbului din Ierihon ce sta în drum cerşind, şi-atunci când Iisus l-a întrebat ce sa-i facă, el a răspuns – „Doamne să văd”, artistul are nevoie să-şi cureţe privirea de vălul frumseţii străine ce i-a rănit inima. În actul nesfârşit al creaţiei, încă de la începuturi, Dumnezeu l-a plămădit pe om spre a-i fi interlocutor şi partener ideal. De-atunci e doar o lungă aşteptare în care eternitatea ar putea fi doar numele răbdării divine. La un moment dat în cadrul Liturghiei, Sacerdotul pregătind jertfa rosteşte : „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate”.
Acestea, sunt cuvintele ce s-ar cuveni aşezate în fruntea oricărei făptuiri artistice.
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
