Pe Dragoș Pâslaru l-am cunoscut în 1979, anul când m-am dus la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț unde fusesem repartizat. Adică mai bine zis m-am dus fiindcă el a plecat. Un înșelător mic și blestemat, l-a amăgit că-l angajează la teatrul unde era director. Iar Dragoș, încrezător, cu ochii săi senini mereu ațintiți în sus spre piscurile profesiei și mai târziu ale vieții înseși, și-a dat demisia pe loc de la Teatrul din Piatra Neamț, ca să-și urmeze visul. Am fost chemat să-l înlocuiesc într-o premieră ce trebuia să aibă loc peste trei zile (un music-hall de succes după „Cei trei mușchetari” în rolul cardinalului Richelieu) și în alte două spectacole mai vechi (deja celebrul spectacol rock al lui Tocilescu „Nevestele vesele din Windsor” cu rolul mimat al lui Peter Simple și „Mihai Viteazul” cu rolul unui personaj straniu, călugărul Mina). Despre acesta din urmă am să încerc să vă povestesc câte ceva pentru că e un rol care, cronologic, cu mult înaintea lui Alioșa Karamazov de la Nottara, purta însemnele devenirii sale de mai târziu.
Prima grijă a unui actor atunci când intră peste noapte într-un rol este ca dincolo de emoțiile paralizante, să-și învețe textul. A doua să învețe mișcarea, încât să nu devină piedică partenerilor din scenă. Prima intrare în scenă a misteriosului călugăr Mina era pe cât de surprinzătoare, pe atât de fulgerătoare. Din podul teatrului, personajul se prăvălea în mijlocul scenei cale de vreo șase metri pe o frânghie groasă pe care singur și-o azvârlea din înaltul presupusei clopotnițe. Pentru Dragoș Pâslaru, brașovean, deprins cu cele ale alpinismului dar și cu stagiul militar făcut la vânătorii de munte, era o mișcare oarecum de rutină, la îndemână. Sandu Dabija, regizorul spectacolului, m-a prevenit asupra riscurilor, propunând-mi să găsim o altă variantă. Trufaș, la urma urmei și eu cu stagiul militar satisfăcut la vânătorii de munte, am zis că voi intra la fel ca Dragoș. Nu s-a întâmplat nimic rău. Mișcarea asta o mai făcusem în câmpul de instrucție de la Târgu Jiu de câteva ori, așa că nu îmi făceam probleme.
Când mi-am dat drumul pe frânghie însă, am simțit că-mi iau creierii foc de arsura palmelor încleștate. Nu mai vorbesc de pulpe și gambe. Cred că eram roșu cu para, cu picături de transpirație care îmi țâșneau din frunte. Am spus vorbele cu pumnii strânși și scrâșnit de parcă aveam nisip între măsele. Când am ajuns la cabină, palmele îmi erau carne vie. Doar nenea Gheorghe Hanganu, mânuitor de decor al teatrului, cu figură aspră și privire senină a priceput suferința, dar a și înțeles că nu voiam cu nici un chip să mă dau bătut. A doua zi când am venit la teatru cu mâinile oblojite dar tot o rană, bătrânul mașinist mă aștepta sus la ștăngile de la pod cu frânghia trasă prin două manșoane de piele pe care el le făcuse peste noapte.
-M-am gândit că poati îs di folos – mi-a zis cu vocea lui gâjâită, trecută prin întinse lanuri de tutun Mărășești.
-Păi sigur că-s di folos! – am zis ușurat. Dumnezeu să-l odihnească pe acest om smerit cu suflet curat. Așa că, până la urmă, nimeni n-a știut nimic. Nici regizorul, nici partenerii de scenă. Nimeni. Nici eu n-am știut.
N-am știut că încă de atunci îl cunoscusem nu pe Dragoș Pâslaru, ci aflasem asprimea palmelor monahului Valerian de mai târziu. Dacă nu ar fi existat acea zi din urmă cu mai bine de 40 de ani n-aș fi înțeles-o deplin pe cea de azi.
Au trecut câțiva ani și ne-am întâlnit în București. El la Nottara, eu la Bulandra unde în anul 1982, Toca (Alexandru Tocilescu) surpindea întreaga mișcare teatrală prin alegerea și montarea unor texte românești foarte vechi („Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedicae expresa” de Samuil Vulcan și „Barbul Vacarescul, vânzatorul țării” de Iordache Golescu). Costumele acestor spectacole erau semnate de soția lui Dragoș, scenografa Anca Pâslaru plecată de curând dintre noi. Avanpremiera fususe în iulie înainte de concediu și știu că am fost invitat împreună cu câțiva din distribuție la ziua de naștere a lui Dragoș, undeva într-o casă frumoasă din cartierul Cotroceni.
În timpul repetițiilor mă împrietenisem cu autorul muzicii spectacolului, Puiu (Iosif) Herțea, un tip cu totul special, de o sensibilitate aparte cu care aveam să mă întâlnesc și cincisprezece ani mai târziu la spectacolul lui Dan Micu de la Teatrul Național cu piesa lui Blaga, „Anton Pann”.
Specialist în folclor dar și un cercetător avizat al instrumentelor populare românești, i-am povestit la un moment dat de felul unic în care maica Fevronia Drăgan de la Mănăstirea Suzana bătea toaca. Puiu Herțea s-a arătat extrem de interesat și mi-a cerut, dacă am, să-i dau o înregistrare. Aveam o casetă. În seara aceea i-am adus-o și el, nerăbdător s-a retras într-o cameră din casa lui Dragoș și a ascultat-o. Când a revenit în toiul petrecerii printre noi, era de-a dreptul transfigurat. Deși om foarte delicat, un monument al timidității, a reușit prin intermediul impetuosului Tocilescu, care era exact opusul său ca fire, să oprească muzica rock și rumoarea petrecerii pentru a pune caseta cu toaca bătută de maica Fevronia în auzul tuturor.
Nu pot să uit cuvintele lui Johnny Răducanu care s-au auzit în tăcerea uimită:
-Bătrâne, e cel mai autentic solo de jazz. Ce face ea aici poate sta în picioare oricând alături Jan Garbarek și Keith Jarett…
Peste o lună doar, Puiu Herțea însoțit de o echipă de la Institutul de Folclor împreună cu Toca au aterizat la Suzana unde au imprimat „solo”-ul de toacă al maicii Fevronia. Mi-l aduc aminte și acum pe Toca, un hippie desăvârșit, cu plete, lanțuri, amulete și brățări, unduindu-se prin curtea chinoviei de la malul Teleajenului în ritmuri de toacă. Imaginea era năucioare. Așadar, la Institutul de Folclor ar trebui să se găsească o înregistrare cu maica Fevronia bătând toaca la Manastirea Suzana. Dar pentru prima oară ea a pătruns în „lumea bună” a Bucureștilor în casa lui Dragoș Pâslaru.
Să nu căutăm în aceasta semne și minuni dar… faptul rămâne fapt. Peste alți ani a urmat revoluția din decembrie, Alianța Civică, Piața Universității și așa mai departe. Irina Petrescu care ținea enorm la Dragoș mi-a spus cu strângere de inimă atunci când la scurt timp de la înființare, Dragoș Pâslaru a fost primul care a ieșit din Alianța Civică:
-Răzvi, mă tem foarte tare pentru el. Dragoș caută cu toată ființa un absolut imposibil de aflat în lumea asta!
Sunt cuvinte pe care nu am cum să le uit. Apoi a urmat chinul lui, martiriul se poate spune. Trezit pentru o clipă din comă, abandonat de mineri în intersecția dintre Jean Louis Calderon și Batiștei, prima imagine pe care Dragoș o zărește e crucea de pe cupola bisericii din proximitate.
Intersecția i-a fost de fapt răscrucea. Cred că o vreme s-a mutat la Teatrul Giulești de unde m-a ajutat să luăm o cușcă din decorul spectacolului „Au pus cătușe florilor” pe care am folosit-o la un pelerinaj de protest față de condamnarea la moarte a grupului Ilașcu care, în așteptarea sentinței, fusese ținut într-o cușcă. Ne-am mai revăzut apoi la câteva spectacole la Sala Radio ori la Grădina Icoanei, recitând din poezia închisorilor. Lumea, și noi odată cu ea, descopeream adâncurile suferinței deținuților politici.
În anul 1993 am dat examen de admitere la Facultatea de Teologie. Gestul meu a produs o oarecare vâlvă. Dragoș împreună cu Mihai Cafrița m-au căutat să-mi ceară sfatul. Voiau și ei s-o ia pe calea asta. Am mers împreună la decanul de atunci al facultății, Preotul Academician Dumitru Popescu, prestigios dogmatist și om cu vederi largi. Așa cum mă așteptam le-a deschis larg poarta facultății și le-a propus să participe împreună cu mine la cursuri chiar dacă nu dăduseră examen de admitere. Să susțină examenele din cele două sesiuni care urmau și apoi cu notele luate, după ce vor da vara viitoare admiterea, să se înscrie direct în anul II. Am fi fost toți trei colegi. Un timp au venit. Dragoș a abandonat primul. Mihai un pic mai târziu. La un timp Dagoș s-a explicat:
-Răzvane, nu mai am minte pentru ce se face acolo. Și mai ales nu mai am timp tată…
Îmi aduc aminte că l-am văzut odată în mulțimea credincioșilor de la Biserica Silvestru adâncit într-o cărticică de rugăciuni. Probabil că se pregătea pentru Sfânta Împărtășanie. Când am aflat că a luat-o pe drumul aspru al Frăsineiului, am înțeles de ce mi-a zis că nu mai avea timp. Recunosc că m-am temut și eu pentru el, urmărit în minte mereu de vorbele Irinei Petrescu. Apoi nu ne-am mai văzut. L-am urmărit doar, cu sfială, de departe.
Abia când am citit cuvintele lui atât de tulburătoare „am luat coarnele plugului lui Dumnezeu” mi-am privit palmele și mi-am amintit arsura de acum patru decenii. Urma ei o port și azi.
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
