1. Jurnalul unui nebun sau săritura de pe fix
Mi-a fost destul de multă vreme afin. Era student pasionat de profesia de actor și dezamăgit (nu ca acum) de profesorul său Dem Rădulescu. Am fost după el la Botoșani pe un ger năprasnic împreună cu regretatul Radu Anton Roman și ca să-l putem vedea, am petrecut noaptea într-un hotel groaznic, cu pufoaicele pe noi și apresskiuri în picioare. L-am regăsit apoi în tramvai sau în troleibuz, cu o gentuță mică de medic de plasă de pe vremuri în care își ținea uneltele de mim. Fugea de la o șușă la alta, câștigându-și pâinea cu trudă cinstită. Nici programele de la barurile de noapte nu l-au ocolit. Apoi am devenit colegi în același teatru. I-am admirat fanatismul și lupta lui cu sistemul numit generic „teatru național” un sistem sinistru și ucigaș. Ei bine, el prin tenacitate și talent evident, l-a învins. Nu cunosc vreun caz asemănător. Singur, împreună cu soția lui de atunci, și cu un casetofon la bandulieră, intra în teatru la cele mai năstrușnice ore și în cele mai trăsnite cotloane și-și „visa” spectacolele în care doar el credea. A izbândit și a devenit fenomen. Cu „fără cuvintele lui” a cucerit lumea. Încet, încet însă s-a lăsat vrăjit de felul său propriu de a vorbi cu care, la ședințele de sindicat de odinioară făcea furori. Așa că s-a lansat în conferințe publice în care a combinat discursul sarcastic la adresa politicii, cu predica mai mult sau mai puțin creștină și-n poante, cu bancurile de mare succes într-un talmeș-balmeș ce nu poate fi măsurat (aici are dreptate), pentru că puric fiind, sare dintr-un loc în altul, haotic și aparent fără un scop precis în afara dragostei de sine și succesului de public. Primejdia era mare și nu m-am sfiit ca în îndelungi convorbiri telefonice să i-o împărtășesc. Atunci mi-am dat seama prima oară că puricul era deja ciupit. Îi plăcea să vorbească mult și să se asculte, iremediabil îndrăgostit de sine. Mi-a fost milă și m-am rugat pentru uriașul său talent. Apoi a apărut vestea că în liceu la vârsta de 17 ani a semnat un acord cu securitatea care îl avea în evidențele ei cu două note informative despre colegii săi. Oare câți astfel de adolescenți au fost distruși de instituția asta criminală? Și m-am întristat iremediabil și cu furie. Nu pentru angajamentul luat, probabil sub șantaj sau cu cine știe ce alte tertipuri. Ci pentru că nu a avut curajul ca înainte de a ajunge persoană publică să spună că i s-a întâmplat acest fapt și nu să-l aflăm de la alții. Dar el a preferat să treacă peste asta râzând și pe poante, în vreme ce eu am strâns din dinți. Relația lui privilegiată în teatru cu o lichea sinistră (re)venită din demult în scaunul de director ce aparținuse atâtor figuri ilustre, m-a lăsat asemeni filozofului clitorisului, perplex. Puricul n-a clipit și a început să se umfle atât de bani cât și de o glorie discutabilă. Însă umflarea lui era pe măsura degradării lui mintale. Am zis că mi se pare. Dar cu fiecare apariție devenea din ce în ce mai profetic prin cuvintele altora și se golea de propria-i persoană la care a ținut și ține atât de mult.
L-am văzut aseară în emisiunea altui cățărător care manipulează sub sigla CNN, când de fapt el se află sub sigla unui securist cameleon. E de ajuns să citiți dosarul lui de la CNSAS ca să nu vă mai puteți spăla multă vreme de vomele acestui nemernic. În sfârșit, chestia este că până și intervievatorului i se pustia mintea de revărsarea săriturilor puricului haotic. Numai că săriturile lui nu mai erau ale insectei ci erau cele ale unui sărit de pe fix. Incapabil să răspundă măcar o singură dată la ceea ce era întrebat, își amintea de tot felul de ziceri ale altora și le calchia pe propria-i persoană. Astfel încât, deși se plasează în siajul lui „Constantin Brâncoveanu pe acolo” la final te trezești că el se crede chintesență de popor român. La sfârșitul emisiunii am fost convins că am ascultat „Jurnalul unui nebun”, de Gogol.
Mă tem pentru el sincer. Nu pentru talentul său risipit în incontinențe patriotice cu stil într-o cafenea de periferie. Nu pentru cei care se lasă vrăjiți de acest personaj care întrece caricaturile lui Caragiale. Mi-e teamă pentru că îl văd în minimum cinci ani la „Bălăceanca” vorbind cu sine ca și cu Talleyrand și crezându-se Napoleon. Veți spune poate unii ce mă aia grija de el, de arunc atâtea vorbe? Mă aia grija pentru el, pentru că DAN PURIC A FOST PRIETENUL MEU.
- Bă Puric, nu te votez!
Și știi de ce? Pentru că ești mincinos și fariseu! În epistola plină de acuze îndreptățite și vitriolante către conducătorii României nu spui o vorbuliță despre faptul că ai fost dovedit ca turnător cu angajament la securitate. Daca ești atât de integru și comic cu alții, de ce nu ai ieșit în față să recunoști ca ai avut un angajament cu securitatea? Erai un adolescent și probabil ca ai fost șantajat, sau ai fost „patriot” de mic? Dacă ai fi mărturisit singur asta, ai fi fost absolvit. Dar ai preferat să mergi pe burtă, ținând-o langa și pe bani grei cu comicăriile tale perfid naționaliste, până te-au dovedit alții. Apropos, știi că religia creștin ortodoxă pe care o călărești cu bancuri și fițe are o perspectivă mărturisitoare?
Nu te votez bă, pentru că m-am săturat de un președinte securist. Marș!
- Cârja
Acum doi ani am semnalat poziția BOR față de invazia asupra Ucrainei. Un comunicat demn de un secretar de partid de la defuncta Academie „Ștefan Gheorghiu”, rugăciuni pentru pace, mătănii bla, bla, bla cu miros de tămâie. Având în vedere multiplele reacții ale Patriarhului Kiril care în repetate rânduri binecuvânta crima, tunurile, puștile și rachetele mi-a trecut prin cap că ar trebui încetată (sau măcar suspendată) comuniunea cu acest derbedeu. Să mă explic. La fiecare liturghie săvârșită, când Patriarhul BOR, Daniel, îl pomenește pe Kiril alături de ceilalți întâistătători, creștin ortodocșii autohtoni devin complici cu binecuvântătorul crimelor! Cu binecuvântătorul unui război sfânt, după capul acestui purtător de ceasuri de treizeci de mii de euro.
Pe surse, mi s-a pus degetul la gură și mi s-a explicat că lucrurile sunt mai delicate, e vorba de unitatea ortodoxiei, mai precis (zic eu) de unitatea ipocriziei acesteia. Așa că iată, de doi ani stau cu degetul la gură și mă frământ (că altă treabă n-am) asupra acestei unități înecată în sânge. Și ce-mi aduc aminte? În toamna lui 2014, de praznicul Sf. Dumitru (așadar după invadarea Crimeii), când Patriarhul Daniel aniversa 7(șapte) ani de patriarhat, l-a invitat pe Patriarhul Kiril și au slujit împreună, s-au pupat, congratulat și și-au făcut daruri. La un astfel de nivel darurile au un puternic conținut simbolic. Ce credeți că i-a dăruit Kiril lui Daniel? O somptuoasă cârjă arhierească în stil rusesc! Dacă aș încerca o neizbutită traducere desigur ar fi: „Ce-ai zice ca noi doi să așezăm împreună Constantinopolul pe locul al doilea?”. Daniel s-a descurcat destul de bine la această capcană și i-a răspuns printr-o invitație ca o mică lovitură sub centură. L-a invitat public pe Kiril la sfințirea picturii Catedralei (mântuirii) Neamului. Asta în vreme ce peste doar patru ani avea loc sfințirea Catedralei Neamului la care, slavă Domnului, Kiril nu a fost invitat!
Acum, având în vedere comunicatele de dată recentă care ne anunțau, mai mult sau mai puțin triumfalist că pictura Catedralei e aproape gata și urmează sfințirea, ce se întâmplă cu invitația? Dacă te trezești cu Patriarhul Rusiei la aeroport? Sau, mă rog, pe un tun binecuvântat în prealabil, ori pe vreo rachetă sol-aer-sol, Doamne ferește! Cum îl întâmpini? Desigur cu un frumos dar, de pildă un pachet cu Biblia Anania îmbrăcată în piele, n-are importanță că e în limba română, pentru că Kiril (scuzați!) oricum a dovedit cu asupra de măsură că nu o pricepe. Sau te pomenești că Daniel contramandează invitația!
Și ar mai fi o întrebare care nu-mi dă pace. Oare unde ține patriarhul Daniel cârja lui Kiril? Într-o vitrină din reședința patriarhală, cu o plăcuță explicativă sau la îndemână după ușă? Îmi duc zilele cu nădejdea că viitoarele ședințe ale Sinodului BOR ne vor da răspunsul!
- Bișnițarul B.O.R.
Intenționam ca la doi ani de la invadarea Ucrainei de către Rusia, să scriu altceva. Tot despre B.O.R. și reacția sa penibilă, demnă de Academia „Ștefan Gheorghiu” de anțărț. Numai că, am observat cum sus-numita a scos la vânzare Biblia Anania legată în piele la preț de 1240 ron! Da’ ce s-a întâmplat nefericiților, vi s-au terminat banii pe lumânări? Ce e pentru voi Biblia? Bibilou? Nu e mai important conținutul și o ediție mai simplă și, astfel, mai accesibilă? Să vă amintesc în ce variate feluri ați sabotat „ediția jubiliară” făcând-o de negăsit și batjocorind cu bună știință truda de ani de zile a unui cărturar? Să vă amintesc că pentru această trudă Bartolomeu Anania a cerut drept plată, simbolic, 1 leu? Și mă-ntreb atunci: la Sinodul din 29 februarie cine pe cine judecă: Excrocul pe Răzvrătitul?
P.S. Un cititor (persoană însemnată) îmi atrage atenția, pe bună dreptate, că se scrie escroc și nu excroc. Nu voi corecta însă, și nu dintr-o încăpățânare prostească, ci pentru că, în acest caz, „X”-ul poate avea în vedere eXcelența bișnițarului! Așa s-a nimerit, atâta s-a putut!
Răzvan Gabriel IONESCU este un foarte cunoscut actor, scriitor, Phd Theatrology, Phd Theology, a studiat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale și la Facultatea de Teologie Ortodoxă Iustinian Patriarhul și este membru al Uniunii Scriitorilor; unele texte sunt preluate de pe pagina de facebook a autorului…
Facebook
WhatsApp
TikTok
