DILEME – Aura CIOBOTARU – Uităm, mai știm să ne amintim?

Este vorba mai întâi de cuvântul dat. Ce spunem, cu onestitatea și simțul de inițiativă, îi creează o așteptare sau credință și încredere normală, celui din fața ta. Poate, fără să îți treacă prin gând, încrederea lui creează o legătură insesizabilă cu el cel dintâi. Dintr-un alt aspect, se mai spune și că e „de preferat” o minciună convenabilă decât un adevăr „dureros”. Se mai poate și că nu e convenabil nici pentru o persoană considerată superioară să-și spună sieși că nu poate, în general, să facă „mai mult” sau chiar nimic.

 

Curajul moral vine în opoziție cu lipsa sa, cea din urmă părând mai mult asociată cu non-asumarea, chiar și când nu ești tu desemnat ca responsabil să intervii cu o sarcină. Iar, alteori, ne e inacceptabil ce am face, știind că a face bine pentru toți, în afară de o singură persoană și atât, care ar suferi în urma acelui lucru, că o persoană și atât ar pierde șanse și posibilități în mod nemeritat. Mai mult decât toate, suntem sau ne simțim „supuși” de factorul timp, ce pare să forțeze împrejurările, deciziile, concepțiile și, poate, chiar să destabilizeze credințele noastre. Acest fapt descrie în mod exact societatea actuală și caracteristicile societății noastre. Elementul cantitativ scoate din scenă pe cel calitativ, valoric. Ca argument, calitățile sunt măsurate prin unitățile de măsură care aparțin măsurării cantității.

Am început cu intenția, aceea morală, urmată prin inițiativă, curaj moral și, mai ales, prin inițiere – condiția necesară. Ce era timpul, așa cum am formulat problema la modul general? Timpul nu a fost pe măsura căror așteptări? Așteptările sunt doar niște rezultate măsurate. Mai revin la începutul despre cuvântul dat sau spus, pronunțat, asigurat. Ce înseamnă că „toate celelalte împrejurări au rămas neschimbate?” Cele două sunt ambele posibile, când subiectul intenției nu am fost eu, și nici el, niciodată, niciunde.

Și totuși, care a fost obiectul avut în vedere, din…, de pe lângă… etc, al cuvântului dat? Probabil în raport de subordonare ori  încadrare… sau eu știu ce, de ce? Nu spun că omul din fața ta, când îi dai cuvântul tău, să nu facă nimic – drept confirmare că îl va fi meritat. Spun că rămâne o întrebare: Cum să mai restaurăm umanitatea? Am putea, dacă pentru început ne aducem aminte cuvântul dat, cuvântul spus, cel când am promis. Tot pe atunci, era când cineva a avut încredere, cineva a găsit speranță, cineva a crezut că era iubit, personaje diferite, toate, și cu situații sau momente diferite. Rezultă, poate, cât e de important cuvântul spus, sinceritatea și asumarea răspunderii lui. Printre alte multe lucruri…

Mi se pare important cui am spus și ce anume. Timpul merge în ambele direcții. Piesa continuă și răspunsul vine în actul următor. Cred că unii pe alții ne putem face fericiți, ne putem face mai buni, ne putem încrede, ne putem oferi înțelegere, acceptare, prietenie și să realizăm că ne putem aparține, ne putem regăsi unii prin ceilalți. Ca să răspund și la întrebare, suntem, întâi, cei ce ne-am promis nouă înșine. Apoi abia, ne putem întoarce pe drumul posibil acum de recunoscut, te poți întoarce de unde ai plecat, la cei pe care i-ai uitat și lăsat. Poate prima promisiune a ta fusese pentru cel căruia să îi fii acolo. Îți amintești? Nu ne lasă timpul să uităm.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București…