În oricare sistem sau corp de cunoștințe, din toate domeniile științei, o preocupare principală a noastră a fost, dintotdeauna, aceea să descriem și să explicăm pentru noi, cât mai clar, materia care ne înconjoară. Cercetând lucrurile acestea, am vrut să cunoaștem cât mai multe despre elementele ce compun materia și obiectele din jur, în cât mai multe privințe, de la nivel macroscopic, unde sunt reprezentate corpurile cerești, și ajungând până la dimensiunea unui atom.
Avem, mai întâi, studiul mișcării și al legilor mișcării mecanice pentru corpurile macroscopice, raportat la viteza luminii, ideea fiind aceea a deplasării corpurilor macroscopice cu viteze mici, luând ca punct de referință viteza luminii. Preocuparea aceasta a fost una constantă, ajungând de la fizica clasică, unde au fost formulate legile precise, și se extinde și continuă până la teoria modernă a relativității. Preocuparea se extinde, deci, și pentru obiectele considerate și raportate la dimensiunea unui atom, de unde se dezvoltă un alt domeniu major, al mecanicii cuantice. Preocuparea devine aceea de a descrie viteze care nu sunt mici în raport cu cea a luminii. Este tot o formă a mecanicii, dar mai dezvoltată și exprimă preocuparea modernă.
Ne interesează libertatea însă în contextul indeterminismului, iar obiectele studiate au un comportament mai complicat. În fizica clasică se consideră, așadar, că materia și energia au atribute bine determinate, care li se aplică, fiind apoi vorba de spațiul în care e situată materia, și viteza ca un alt element, când avem în vedere energia. Și tot în cadrul acesta, se consideră că forțele acționează instantaneu. Mecanica clasică se bazează pe geometria euclidiană, cu referire la structura spațiului. Dar obiectul are o viteză constantă, fie în repaus, fie în deplasare uniformă, în linie dreaptă. În teoria relativistă, particulele nu se mai mișcă în moduri care pot fi explicate prin raportare la un sistem de referință. Nu mai există și nu e posibil aici un sistem de referință.
Teoria modernă a relativității a adus o descoperire și mai importantă despre materie. În interiorul materiei, sub toate formele în care aceasta se regăsește, se pare că exista o permanentă mișcare a particulelor, la nivelul acesta. De asemenea, observăm că nu mai este posibil un unic sistem de referință, așadar nu există niciun fel de sistem de referință.
Dacă totul se află într-o continuă mișcare, atunci s-ar părea ca nu mai avem niciun fel de acces, iar obiectele s-ar putea afla într-o completă stare de „închidere” pentru noi. Dar toate presupunerile acestea nu pot, pentru noi, să însemne că tot ce formează lumea ne este inaccesibil, ca un conținut închis într-o formă dură, precum o barieră peste care să nu avem putere să trecem. Însă predispoziția noastră e să nu credem că o astfel de barieră ne este pusă și nu ne putem imagina ca noi să nu putem ceva, în niciun fel.
Această imagine ar fi ca o oglindă întoarsă a realității. Pe partea cealaltă a ei, oglinda nu mai reflectă nimic. E fața întunecată a ei și atunci nu poate să conțină lumină și nu poate să reflecte nimic. Dacă lucrul acesta ar avea, pentru noi, ceva să ne transmită, ar fi că poate confundăm niște lucruri pe care le credeam clare. Uneori, ne-am putea închipui pe noi căutând un fel de capăt la care sa ajungem, în timp ce totul se poate extinde la infinit. Încercăm, zadarnic, să dăm la o parte sau să înlăturăm ceva. Uneori, ne putem imagina, în niște circumstanțe în care nu se poate explica de ce se întâmplă ceva, că ar fi vorba de ceva care ne este ascuns. Ne poate atrage, la un moment dat, o asemenea idee, pentru faptul că este în natura noastră să vrem să aibă un sens totul si alteori ne place să ne lăsăm doar captivați de ceva. Din acest moment, poate să înceapă confuzia și uneori apelăm la imaginar pentru a da o coerență, când situația nu ni se mai pare rezonabilă.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
