DILEME – Aura Ciobotaru – Suntem creatorii propriei realități?

   Câteva elemente și gânduri despre realitate … Lucrurile cele mai importante și tainice sunt ascunse cel mai adesea în locurile cele mai la vedere și mai obișnuite. Divizarea unui obiect la nesfârșit, în sensul micro-materiei, implica „nimicul”? Avem o idee despre nimic? Materia se află într-o completă ordine, atunci înseamnă că totul a fost făcut după un „mare plan”?    Cunoașterea adevărată permite perspectiva de a privi din ansamblu, față de a privi ceva ca „obiect” al unei „intenții”, ca scop, sau ca „obiect al dorinței”?

   Există și o teorie a „vidului” sau o reprezentare asupra ideii de vid. Vidul presupune atomii și o mișcare continuă a acestora. Și atunci, noi am creat „formele”, ca ilustrări – în sens geometric și relațiile între toate aceste lucruri și fenomene exterioare – prin numere. De fapt, este implicată o putere pe care o avem, de a gândi asupra lucrurilor și a lumii exterioare, care e „impulsionată” și se actualizează, de către înțelegerea noastră, ca element relațional între noi-lume. Aceasta relevă modul în care noi intrăm în contact cu lumea, cu existența. Dacă, mai departe, putem să punem la îndoială valabilitatea percepției și a judecăților noastre despre lumea exterioară, așadar ea nereprezentând „realitatea pură” ce se deosebește de iluzie, atunci trebuie să existe și ceva ce se sustrage percepțiilor noastre și oricărei posibilități de a fi în eroare. Ne putem gândi la mișcarea atomilor în vid. Este materia, reprezentată într-un spațiu, pe care-l ocupă. Operând cu aceste idei, noi apărem în calitate de subiect, rezultând o relație între trei elemente, ce implică și timpul. Totul poate să se fi născut din acest moment și nu ne interesează ce a fost înainte, precum nici dacă sufletul este sau nu nemuritor, pentru că nu e ceva ce ar putea să creeze deosebire.

   Dacă presupunem neantul, atunci noi putem să spunem că și neantul este o formă în care ar putea să fie realitatea. Că „nimic” există și acest fapt e real. Fară deosebire semnificativă, la fel e și a spune „ceva există”. Și a doua poate să fie o altă modalitate a ceea ce ar putea fi „realitatea”. Sau dacă spunem „Dumnezeu a creat acel ceva”, aceasta nu este o propozitie ce descrie un fapt empiric, ci e altă modalitate de a vorbi sau a exprima despre existența acelui „ceva”, pentru a putea exprima clar, a contura, a da un contur a „ceea-ce-există”. E vorba de puterea sau tăria ce o arată, o denotă enunțul „ceva e”.

   „Nimic nu există” sau „ceva e“ nu are a face cu credința într-o entitate creatoare, cum nu are a face nici cu absența sau inexistenta acestei credințe. Toate acestea nu vorbesc de un element sau un fenomen, ca subiect, ca referință. A exprima despre aceste lucruri nu e atașat cu o „conotație” care ar trimite la noi, ca subiecți – nici valoric, nici epistemologic. Nu ne pune în raport cu o „entitate creatoare”, nefiind aici o apreciere și evaluare sau o judecată cu privire la capacitatea sau incapacitatea noastră de a cunoaște, de a enunța „ceva” despre realitate. Nu este despre capacitatea noastră și nici despre incapacitatea de a exprima „realitatea”, de a o defini și descrie.

   În primul rând, e vorba de modalitatea noastră prin care ne explicăm, pentru noi, ceva despre lume și despre existență. Nu este vorba despre niște „semnificatori” sau semnalizatori, pentru a reda natura realității sau elementele și relațiile ce o formează. Toate aceste lucruri, exprimate pînă aici, au rolul de a „arăta”, de fapt, ce nu e subiect al cunoașterii noastre, care să fie despre noi. Și atunci, putem merge mai departe, să vedem care e rolul nostru. Ca „nimic nu există” să aibă sens, ar presupune că ne raportam la ceva ce a existat sau așteptăm să se desfășoare, să se petreacă, să apară și să se nască. Nu putem să gândim despre „nimic”, decât dacă aducem în ecuație timpul. Când noi gândim „posibilitatea aceea” sau alta de tip diferit, presupunem timpul: a se realiza – a nu se realiza.

   Pentru a exprima în formă de enunț aceste gânduri sau simple încercări de a ne explica realitatea, presupune și un „sistem de referință”. A enunța despre „ceea ce nu știm”, presupune a formula, a pune în discurs un fenomen sau proces ce are loc, se manifestă, și semnifică ceva către noi. Vorbim despre „insesizabil”, ca fel al realității la care nu ne putem raporta cognitiv. Dar „insesizabil” (ca fiind „ceva” sau „nimic”) presupune ideea a ceva ce ar putea fi de sesizat și exprimă atunci acest „insesizabil”. În sens macro, este Ființa, una din cele două variante. La nivel micro, noi gândim „ceva” ca o „particulă” insesizabilă. De fapt, este o mulțime de particule, care face ca realitatea să fie o „substanță”, o întindere, a cărei configurație e dată de interconectarea acelor „particule”. Astfel, realitatea presupune să se materializeze. Dar ca această materie să se poată susține, presupune proprietatea de a forma un obiect sau corp. Acest obiect are consistență, are o „masă”, o „soliditate” sau o agregare și duritate. Și atunci poate fi solid la nivelul maxim, adică ar fi neschimbător în mod necesar, ar  ocupa un loc în spațiu care e identic sau fix. Dar, dacă poate fi așa, atunci poate fi și în stare de mișcare și atunci are curgere sau e un abur de aer. Ca aer, e ceva ce se mișcă, dar nu are curgere, deci e un fel de strat ce ocupă spațiul. Un strat presupune și o compoziție, pe baza unor procese, are o chimie și atunci se compune din niște substanțe, prin transformarea lor, sau interacțiunea lor. Aerul e oxigen, adică gaz, ceea ce înseamnă că presupune o ardere. De aici rezultă „focul”, care produce ardere și are o proprietate: a putea întreține arderea.

   Toate aceste lucruri ne arată că „materia”, ca substanță, se manifestă, că e un process ce are loc.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…