În continuare, voi încerca să găsesc un răspuns cu privire la întrebarea, până la urmă, cum rămâne cu întâlnirea între noi și obiectul dorit, cum se petrece ea? Obiectul vine și cu o lume căreia îi aparține? Sau aparține în mod întâmplător unei lumi? Ce sunt „umbrele”? Care e legătura între un lucru și sensul lui? Ne interesează să alungăm umbrele de lucrurile lor? Ce înseamnă să le găsim umbrelor, lucrurile? Înseamnă să le găsim corespondentul și să le redăm lucrurilor? Ce înseamnă a dori ceva și a îl lăsa să fie liber? Ce înseamnă să dorim și să existăm liberi de ce dorim, în același timp? Dar ce este tot acest parcurs?
Umbrele ne spun o poveste sau pot fi legate în diferite povești. Și unele umbre sunt ale altor lucruri, ce nu ne aparțin. Obiectul dorinței, așa cum îl întâlnim aici, nu trebuie să îl subordonăm față de nevoia sau dorința noastră de el. Este vorba de a putea accepta să nu intervenim asupra circumstanțelor de aici, a ceva sau cuiva, sau împrejurările care îl implică sau de care este implicat. Aceasta înseamnă, cel mai probabil, că nu trebuie sau, mai mult, e chiar necesar, să nu identificăm pe cineva sau ceva ca obiect al dorinței noastre. E adevărat că ideea de „obiect al dorinței” ne aparține, datorită modalității în care ne găsim și ne desfășurăm în existența aceasta. Este legătura între modul în care existăm, și „garanția” că asta are sens.
Revenind la ideea principală, urmează alt lucru important. Pentru faptul că prețuim ceva, nu înseamnă că și el ne datorează ceva. Și nu am fost nici noi datori, sub niciun chip, să îl iubim. Ci rămâne doar un fapt meritat, pentru calitățile ce le deține, ceea ce înseamnă faptul de a îl „vedea” chiar pe el, fără a fi nevoie să îi exprimăm și să îi facem cunoscut că suntem „acea persoană”. O altă concluzie va fi că a iubi pe cineva e o certitudine, numai dacă, la fel de bine, am putea, în mod egal, să nu o arătăm, așa cum tot ce ființează semnifică, atât cât se arată, cât și se ascunde. În alte cuvinte, ceea ce e luat ca „de la sine înțeles” și „în primă instanță”, doar pare că e așa. În cele din urmă, subînțelesul relevă sau exprimă înțelesul a ceea ce e. Sensurile se inversează și acesta e modul sub care are loc întâlnirea.
Puntea aceea, care se află între nivelul stimul-reacție, și ceea ce ne trece deasupra de el, ar trebui să fie ceea ce se află între ele sau ceea ce nu se mai află, fiindcă a fost dizolvat, dintre stimul și reacție. Cât privește puntea, contează, deci, cum o trecem. Prin iubire, în lumină? Sau în întuneric și umbrele lucrurilor, ce se leagă în diferite povești pe care ni le spun?
Nu ne interesează să alungăm umbrele de lucrurile lor, ci să le găsim corespondentul lor și să le redăm lucrurilor. Înseamnă să luminăm calea. Vom putea zări în fața noastră lucrurile ce au să dea sens poveștii noastre. De asemenea, mai rezultă alte câteva lucruri importante despre existența noastră: experiențele negative nu au fost lucruri negative. Noi nu ne confundăm cu umbra noastră. Și îi vedem pe ceilalți, când nu îi confundăm cu umbra lor. Atunci ne aflăm într-o poveste cu ei. Vedem și lucrurile și umbrele totodată. Ceva ce nu are umbră, înseamnă că nu e lucru, ci umbra altui lucru.
Niciodată nu am fost umbrele noastre, chiar dacă am luat parte la multe alte povești și experiențe. Suntem mai mult decât proiecțiile cu care ne-am asociat. Deci, așa cum se spune, a iubi înseamnă a lumina partea cea mai frumoasă din noi și a o face să lumineze, pentru a releva partea cea mai frumoasă din celălalt. Și atunci, obiectul dorinței nu poate fi altceva decât în întâlnirea dintre o lume și un lucru. Fiecare lucru are timpul lui și fiecare avem timpul nostru.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
