DILEME – Aura Ciobotaru – Spectre și lumini din câmpul existenței noastre

Privesc aceste imagini care se derulează prin fața mea, variind în diferite culori, prin spectrul care le reflectă și le propagă. Spectrul este mediul în care se desfășoară procesul nostru de percepție asupra lucrurilor. În sens astronomic, termenul „spectru”se referă la spectrul stelar din spațiul cosmic, ce se întinde pe o paletă de culori, începând cu roșu, urmând portocaliu si galben, și ajungând până la albastru și indigo. Dar imaginile pe care le vedem, fiind rezultatul percepției noastre, ca observatori, cum suntem siguri că acestea redau în mod fidel lucrurile? Imaginea noastră pe care o avem asupra lumii este, putem spune, o reflexie a lumii, așa cum ne este accesibila simțurilor. Soarele, în acest cadru, este „cel care vede” și pătrunde în orice element și lucru, cu toate fațetele lui, fiind în poziția și la distanța optimă pentru a le privi din toate unghiurile.

   Cunoașterea lumii este descrierea ei, bazată pe date științifice, obținute prin studiul și cercetarea asupra fenomenelor ce se petrec, în limitele unor legi postulate. Însă cum putem să deosebim cunoașterea pe care o avem datorită simțurilor, de cunoașterea adevărată? Cunoașterea adevărată poate fi reprezentată ca un ideal, iar ceea ce cunoaștem prin simțuri putem să spunem că are ca sursă legile exacte ale științei, ce descriu structura realității sau a unor aspecte ale realității. Dar suntem siguri că sursa aceasta în care ne încredem ne oferă și date complete, sau ne bazăm doar pe niște fragmente de date, ce ne sunt prezentate așa sau care poate doar într-o măsură și doar în mod limitat ne sunt accesibile, din rolul de subiecți observatori?

   „Mitul Peșterii” al lui Platon ne vorbește despre lumea simțurilor, unde percepem lucrurile limitat. La acest nivel, imaginile pe care le avem sau descrierile noastre despre cum sunt și cum se petrec lucrurile, sunt înșelătoare. Platon explică acest lucru imaginând un foc, ca intermediar între imaginile lucrurilor, așa cum se perindă prin fața acestuia, și lucrurile date în starea lor inițială. De aici putem înțelege și că imaginile pe care le avem în acest fel nu relevă o corespondență cu lucrurile, ci deformează realitatea, dacă încercăm să surprindem lucrurile în funcție doar de anumite mărimi fizice, care le redau sub aspect limitat. Mai ne putem gândi la foc ca reprezentând arderea sau aprinderea, și viața, în procesul curgerii ei. Îl putem deci asocia, într-o anumită privință, cu ce este viu. Acest lucru, însă, trimite la ideea nașterii și a parcursului existenței de către un individ. Și atunci cum putem deosebi ce e contingent sau depinde de niște condiții date, în parcursul pe care îl urmează un anumit individ sau formă de existență, și ceea ce e, pe de altă parte, în mod esențial și individualizează acea existență? Și ne gândim aici la existența noastră. Revenind, focul poate să semnifice ideea de naștere a viului, și procesul pe care îl parcurgem, ca ființări, în modul propriu de a exista.

   Tot despre soare, putem să facem referire și cu sensul cu care era reprezentat în mitologie, cât și în perspectiva religioasă, ca fiind acela „ de deasupra”, sau  cel strălucitor”, care luminează totul. A fost considerat, de aici, și „zeul vederii”. Tot datorita poziției sale, Soarele era văzut ca un fel de „martor” atotvăzător. Iar în anumite legende, era atribuit cu rolul de „gardian al jurămintelor”. În diferite mitologii, în sens general, Soarele mai era văzut ca „cel care dă bucurie oamenilor”. Soarele luminează tot ce există, și așadar ne relevă adevărul a ceea ce se află în fața noastră. Tot soarele are culoarea galben. Galbenul este poziționat la mijloc, între albastru-roșu, pe spectrul culorilor. Galbenul a fost asociat și aurului. În unele culturi este considerat „culoarea fericirii”, a gloriei și a înțelepciunii. Galbenul mai semnifică și mijlocul, sau centrul, aflat între cele patru puncte ale busolei. În aceeași ordine, roșul îl putem asocia focului, iar albastrul îl asociem apei. Verde, pe de altă parte, e culoarea vieții și simbolul speranței. Fotosinteza este procesul utilizat de plante și alte organisme, prin care se convertește energia luminoasă în energie chimică. Este răspunzătoare de producerea și menținerea conținutului de oxigen în atmosfera Pământului și furnizează compușii organici și energie necesară pentru viața de pe Pământ. Luna, în mitologie, personifică latura opusă Soarelui și își are locul pe cerul nopții, înconjurată de întuneric. Este reprezentată ca purtând o coroană de aur, din care emană o lumină strălucitoare, ale cărei raze le revarsă asupra Pământului. De asemenea, mai era asociată cu un „semn”, ca făgăduință față de oameni a unei „împliniri favorabile”. Dacă Soarele e reprezentat ca element al cunoașterii obiective sau cunoașterea adevărată, atunci Luna a fost asociată cu imaginația, visul, ca aspect opus față de cel al realității.

   Revenind la ideea lui Platon din „Mitul peșterii”, observăm că focul este elementul intermediar, ce mijlocește proiecția lucrurilor, ca umbre, deosebite de ceea ce el numește forme sau idei. Noi ar trebui să deosebim între formă, care e prototipul pentru un lucru și reprezentările sau copiile care o ascund și o poartă. Ne putem reprezenta diferența între materia amorfă și corp sau lucru, obiect, care se delimitează pe sine. Ce este însă o limită? A delimita înseamnă a pune margini, sau dimpotrivă, a reda printr-o descriere, a formula, a numi? Logica modală ne poate aduce o privire lămuritoare. În teoria limbajelor formale, o expresie rațională este un șir de caractere ce redau un șablon sau pattern. O formulă, în același fel, este o modalitate de a exprima concis informații, simbolic.

   Dar ce înseamnă a formula sau formulare, în sens neformal? O imagine poate fi asociata cu o secvența, iar un moment din timp semnifica pentru existenta mea un eveniment, trăit, spre deosebire de timpul secvențial, convențional, divizat. Dacă realitatea pe care o percepem poate fi un proces simulat cu ajutorul tehnologiei, „existența”, pe de altă parte, nu poate fi un astfel de proces. Formulare, spre deosebire de sensul formal și de termenul „formulă”, înseamnă referire, numire. Formula se aplică materiei și e cu sens material, iar a formaliza se opune cu „a individua”. Prin numire, se petrece „venirea la existență” a unui individual, ce exprimă, cu necesitate, existența acelui individual, îi dă referința. Este existența individului, ca întreg, ca sine, și ca proces ce presupune și reunește experiențele, atât cele prin care străbate lumina conștiinței, cât și cele ce se află la alte niveluri și instanțe ale noastre, aparent fără acces clar și necunoscute eului nostru.

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…