Diferiți filosofi au pus problema aceasta: „ce dă valoare morală acțiunilor noastre?” Cu alte cuvinte, ce face ca actele noastre să valoreze și să aibă sens? Întrebările apar legate si de acestea: „ce înseamnă fericirea?” și „ce ne face fericiți?”
Fericirea a fost definită ca o stare interioară de bine, de împlinire sufletească și de pace. Alți filosofi au considerat că termenul „fericire” are aceeași semnificație, mai mult sau mai puțin, cu „plăcere”. Revenind la tema acțiunilor morale, s-a spus și că sunt bune acele acțiuni care tind să aducă fericire sau lipsa suferinței. Consecințele unei acțiuni, deci, fac ca ea sa aibă valoare morală și, în funcție de acestea, noi stabilim dacă ea a dus sau nu la fericire. Ne referim, aici, în contextul moralei.
O a doua teorie, în comparație cu cea prezentată mai sus, susține că o acțiune e bună și aparține sferei moralei dacă ea vine din intenții bune. Mai precis, e vorba de propriile intenții, de a ne îndeplini „datoria morală”, când facem diferite acțiuni. Se poate spune că datoria morală e intrinsecă ființelor umane. Poate fi și concordanța între ceea ce facem și ceea ce intenționăm. Poate fi și „corespondența între rațiunea noastră și lucruri” sau actele pe care le facem. Și poate să fie și puntea de legătură între motivația și actele noastre. Poate fi adevărata sursă a motivației umane. Sensul științific ne precizează despre „intenționalitate” ca aspect al conștiinței.
Revenim acum la ideea inițială de intenție ca aspect al acțiunii morale. Până aici, lucrurile par să ne releve că intenția este o „cauză primă”, „motorul” și ceea ce face posibil sensul moral al ațiunilor noastre. După o parabolă auzită, are loc o conversație între doi oameni. La un moment dat, se aude următoarea remarcă: „Dacă dumneata ești om cu mine și eu sunt om cu tine.” Cum vi se pare când vă gândiți la lucrul acesta? Putem să observăm, din afirmația dată, că prima parte o implică pe a doua, dar, conform unei analize logice, a doua nu o implică pe prima. Pe de altă parte, dacă punem semnul echivalenței, a doua propoziție devine o condiție necesară pentru prima, iar caracterul moral scade sau se pierde cu totul.
S-a spus că teoria lui Kant, cea a „datoriei morale”, menționată și mai sus, ca și celelalte concepte care i se alătură, ar fi greu de aplicat practic, la contexte din realitate, de aici rezultând o probabilitate foarte slabă. Cu toate acestea, vreau să reamintesc de „imperativul categoric” denumit de Kant: „Actionează întotdeauna numai conform acelei maxime care să poți dori, totodată, să devină lege universală”. Redarea din exprimarea mea este una aproximativă, însă vreau să evidențiez de aici un lucru. Când fac o acțiune oarecare, pot să îmi pun și eu întrebarea dacă „mi-aș dori ca, într-o situație similară și dacă „toate celelalte condiții rămân neschimbate”, atunci și ceilalți oameni să acționeze conform cu maxima mea, și, practic, cu intenția reală a mea?”
Consider că ar putea fi un „test” pe care îl putem face cu toții, atunci când realizam anumite acțiuni și ne aflăm în diferite împrejurări. Întrebarea dacă „Ai vrea ca și celălalt, sau în general, toți oamenii să acționeze la fel ca tine într-o împrejurare similară?” îți relevă, prin răspunsul tău, cu ce intenție ai acționat și dacă ai avut o intenție bună. Poți să creezi ce aparență vrei tu, în fața celorlalți sau chiar pentru tine. Nu există un alt test pentru autenticitate, decât acesta, care e unul strict personal pentru fiecare și răspunsul cel mai bun este cel pe care îl știi doar tu.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
