DILEME – Aura Ciobotaru – Prin ce pot să mă recunosc?

   De-a lungul timpului, mi-am pus în diferite forme problema identității, a ce anume face ca eu din acest moment, sa mă regăsesc pe mine, același, și când privesc spre un anumit moment din trecut. Și ce mă face să fiu eu, cel din acest moment, indiferent dacă orice lucru s-ar schimba? Prin ce anume pot spune că eu sunt identic cu mine, fiind același în orice lume posibilă? Care este acel lucru constant, care formează referința mea? Cum anume eu, din acest moment, pot sa mă „identific” pe mine? 

   Privind către diferite secvențe cu mine, din diferite momente și etape, am constatat că o secvență vine cu o anumită încărcătură, aparținând unei perioade, determinată pentru mine prin anumite caracteristici. Nu este doar un lucru ce aparține memoriei mele, ori o secvență cu mine, ci este un lucru care mă reflectă chiar pe mine, la un moment dat.

   Revenind asupra întrebărilor de mai sus, eu, mai întâi, sunt subiectul experiențelor mele de până acum, în sensul precizat deja. Apoi, mă caracterizez prin modul cum mă raportez la lucrurile sau faptele date sau  cum mă situez eu în raport cu ele. Într-un anume sens, pot spune și că doar eu mă cunosc pe mine cel mai bine, fiindcă eu am fost prezent, până la urmă, în toate momentele vieții mele… Totuși, înseamnă aceasta că eul meu e ceva ce îmi e accesibil numai mie? Deci eu mă caracterizez prin stările mele interioare, eu fiind singurul care pot avea acces la eul meu?

   Dar e un fapt cunoscut și că, pentru a putea înțelege pe cineva, nu trebuie să simți stările lui interioare, ci îi observi comportamentul. Wittgenstein explicitează aceste lucruri, prin teoria jocurilor de limbaj, cu referire la contextele în care folosim termenii. Mai simplu spus, experiențele noastre proprii sunt similare cu ale celorlalți, date fiind aceleași condiții. Din alt punct de vedere, cel al relației cu „celălalt”, în sens existențialist, această întâlnire a celuilalt, îmi arată propriile mele limite și mă „neliniștește”. Această temă o discută filosoful B. Levinas. De fapt, in ce privește problema mai generală, eul nostru, fiind mai mult decât un simplu subiect cunoscător, „ia cunoștință” într-un mod aparte  de existența sa și a lumii, având astfel ceva de descoperit despre sine. Iar despre acest lucru este existența noastră. Existențialiștii precum Sartre, Camus, Heidegger, Nietzsche au exprimat această problemă în diferite feluri. Modul cum ne trăim timpul propriu e ceea ce ne aparține ca sarcină și ne caracterizează existența.

   Un răspuns la problema pe care am pus-o la început, poate fi că noi suntem atât cât ne regăsim în fiecare dintre momentele vieții noastre. Nietzsche a formulat această problemă ca „eterna reîntoarcere”. Sau, a trăi fiecare moment din viață ca și cum tu l-ai ales așa, astfel încât dacă ar fi ca el să se repete până la nesfârșit, să alegi să îl trăiești în același fel. Ne regăsim pe noi înșine în diferite ipostaze, uneori în centrul unor evenimente, alteori fiind doar „în trecere”. Ai fi putut face mai bine orice lucru sau o altă persoana l-ar putea face mai bine, oricând. De fapt, nu te afli într-o cursă pentru locul I, nu ești o „piesă” la o expoziție și nu ești „mare” după un etalon. Te regăsești pe tine, când ai o atitudine constantă, chiar și atunci când, de exemplu, nu ai ieșit pe primul loc, deși ai depus tot efortul… Înseamnă să trăiești o stare de prezență și atenție egală, încât să poți „răspunde” când împrejurarea o cere, iar uneori, la fel de simplu, să treci „neobservat”, de exemplu, atunci când faci un bine. 

   Când te privești pe tine în mod egal, în fiecare din aceste ipostaze, ai referința reală a cine ești. Și dacă poți să te privești și în relație cu ceilalți, tot în mod egal, sau cu indiferență față de un anumit „loc” pe care îl ocupi, ai și sensul a ceea ce e, de fapt, relația cu celălalt.

     

AURA  CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…