O temă și o preocupare constantă a mea, de până acum, a fost aceea de a găsi niște răspunsuri care să aducă ceva semnificativ pentru existența noastră. Mi-am pus, de mai multe ori și în diferite momente, unele întrebări, cu scopul de a formula răspunsuri sau să explicitez lucruri pe care le-am considerat importante. Am considerat important, de exemplu, ce anume ar putea face ca existența noastră să semnifice ceva și cum putem noi să o facem să valoreze, pentru noi și ceilalți? Pentru ce suntem și ce avem de făcut aici?
O altă întrebare a fost aceea a ce anume ne face să fim noi și în mod necesar? Mi-am dat seama că, într-o exprimare generală, cele mai multe lucruri pe care le vom facem or să fie nesemnificative, dar este foarte important să le facem. Avem, mai întâi, tendința să credem că suntem aici pentru că avem ceva de realizat, care să semnifice ceva și care, poate, să denote sensul existenței sau să o facă să valoreze, atât pentru noi cât și pentru ceilalți. Am considerat diferite răspunsuri ca fiind satisfăcătoare sau le credeam întemeiate. Dar indiferent de modul de abordare, mereu am fost în condiții date deja și circumstanțe sau împrejurări ce par a fi cu totul întâmplătoare. Cumva, la nivel de eu, credem că e îndreptățit și rațional să avem aceste convingeri și că e necesar să fie așa, pentru noi. Dar la nivel de eu, în indiferent ce lume posibilă, acționez întotdeauna după niște convingeri, credințe, principii cu care formez judecăți despre ce e necesar și universal valabil, însă tot eu exist aici în interiorul acestor convingeri și le subînțeleg fără a le interoga la rândul lor. Pare să fie un paradox, care răstoarnă toată ideea noastră de dinainte, despre sensul existenței. Dar de aici înseamnă că existența noastră, de fapt, nu a avut sens și nu ar putea avea deloc sens?
Poate că noi am asociat, în mod greșit, problema modală a sensului existenței, cu factori circumstanțiali, ce aparțin planului factual. În orice caz, întrebările de genul acesta pot să ne inducă în eroare, prin chiar modul în care le formulăm. Și atunci, ce mai rămâne care să mă facă să fiu o prezență constantă și cum anume mai sunt eu în existența aceasta? Și atunci cum ar mai putea tot ce e să semnifice, în mod necesar? Mai întâi, ce înțelegem prin termenul de necesar? Ceva necesar e ceva ce este cu trebuință să aibă și să dea sens, care să rămână neschimbat și constant, indiferent de orice condiții în care ar exista. Consider că dacă tot raționamentul se dovedește a fi greșit și de aici toate modelele noastre sau reperele pe care era nevoie să ne bazăm, faptul acesta nu semnifică și că ideea de sens dispare de tot. Ideea era greșit formulată și concepută.
O atitudine ar fi aceea de detașare. Ar putea fi întâi acea detașare pe care unii o înțeleg ca și neimplicarea, neasumarea vreunui rol, într-un joc unde miza e nulă. Cealaltă atitudine este de a depăși lipsa diferenței. Este vorba de o altă înțelegere a non-dualității și iluziei separării polarităților. Consider că non-diferența implică detașarea, atât cât era necesară, ca să putem lua distanță față de importanța pe care credeam că o avem, dintr-un rol cu care ne asociam. Dar după ce privim de la distanță, nu înseamnă că dacă rămânem acolo, avem înțelegerea a ce se vede, la fel cum nu este nici dacă ne întoarcem și credem că am înțeles mai mult. Ne putem întoarce și știind că nu e nimic diferit. Sau e la fel cum putem sta la o distanță sau alta? Înțelegerea nu este despre locul din care privim din afară, nici despre faptul dacă aceasta este o stăruință foarte mare. Nu este cu nimic semnificativ nici acest fapt sau efort.
Consider că a ști că nu știm mare lucru nu înseamnă a ne retrage din planul spațio-temporal, undeva în cel mental. Consider că dacă memoria noastră nu ne spune aproape nimic important despre cine suntem, oricum, în orice moment, nu înseamnă că este egal sau mai clar despre noi sau despre ce e cu noi, dacă ar fi să o ștergem. Dacă ceva ne încarcă, este o neliniște sau nesiguranță care nu dispare de nicăieri, fiindcă nu este nicăieri, la fel de egal cum nu e despre noi. Dar negativul depărtării este în aceeași măsură și pierderea conexiunii spațiu-timp, care face să avem o continuitate și simțul continuității, care semnifică identitatea. Așadar, nu există un alt plan în care să putem fi. A nu ști că nu ști este mai puțin încărcat decât a nici nu dori să știi. Când știi că nu știi, nu înseamnă că nu e nimic. Chiar și nimic, acesta dispare când ești asumat. Când știi că nu știi, nu știi nici că nu e nimic și nu ești nici tu nimic.
Poți să pleci de unde ai fost, dacă nu ai fi fost? Poate nu crezi că a fost ceva. Și se poate că nici nu era necesar să fie. Dar nu înseamnă să crezi că nu e sau că nu înseamnă nimic. Poate că nu era cu necesitate sau poate că îți era suficient… ca să îți fie suficient.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
