Păstrând ca orizont perspectiva absurdului vieții, îmi doresc să analizez mai în detaliu această idee și îmi propun să ofer o privire asupra filosofiei în general, din perspectiva aceasta.
Absurdul se opune ideii de ordine de tip superior, cât și ideii de situare a omului în raport cu o astfel de ordine. Spus altfel, nu există o altă ordine, decât aceea a naturii. De aici, urmează și negarea ideii existenței unui „destin superior” al omului. Ideea aceasta, de altfel, nu ar avea nicio semnificație în ceea ce ne privește. În raport cu ideea unei ordini, în sensul în care am facut referire mai sus, în ce privește lucrurile și faptele lumii, cunoașterea noastră de tip rațional despre realitatea exterioară întâlnește ceea ce putem să numim „absurdul” acesteia; lumea, privită astfel, nu poate să constituie în sine un obiect al cunoașterii noastre raționale. Însă aceasta, cu semnificația nu de limitare a capacităților noastre de cunoaștere, ci a orientării noastre înspre ceva diferit de tot ce se găsește în lume, ceva care ne privește direct. Sinele e subiectul care se află într-un alt tip de relație cu lumea decât una de cunoaștere…
Absurdul caracterizează lucrurile sau faptele lumii în raport cu ceea ce avem noi să aflăm aici, la fel ca atunci când prizonierii din „mitul peșterii” privesc spre acel perete aflat în fața lor, la umbrele care se perindă acolo, uitând de ei… La fel se întâmplă și atunci când venim în această viață. Fiecare își dorește să privească spre o scenă mai mare, aflată undeva, mai departe, unde o mulțime mare de oameni, defilând prin fața ei, se pregătesc să înceapă să desfășoare o piesă. Fiecare vrea să vadă ce fac personajele de pe scena aceea, cât mai de aproape, ca și cum s-ar afla la un spectacol. În contrast cu ceea ce privesc, fiecare e pentru el personajul principal în viața lui…
Schimbând cadrul de referință, putem spune și că „ideile lucrurilor”, pe care le numește Platon, nu aparțin unei lumi pe care noi o avem de cunoscut și care e undeva în afara noastră. Noi, aici, avem ca scop să ne reamintim acele idei, despre care mintea noastră deja cunoaște, cumva, sau ca și cum noi am fi cunoscut, cândva, o altă lume, cu alte lucruri. Adesea vrem să privim lucrurile cum se desfășoară, însă fără a participa. Dar noi aici avem ceva de găsit, care este tocmai despre noi.
Revin asupra temei absurdului, la care am făcut referire și la început. Filosofii existențialiști, venind de după perioada iluminismului sau „epoca luminilor”, vor repune în centru temele și preocupările grecilor antici, despre om și lume, din perspectivă modernă, oferind un tablou în care ilustrează aspecte din viața omul modern. A. Camus consideră că, la fel ca și pentru grecii antici, natura umană are drept exigență fundamentală frumusețea. În tot contextul dezechilibrului între planul natural si cel istoric, gânditorul vrea să ne dezvăluie acel frumos natural, ce coexistă, într-o anume măsură, și cu haosul și dezordinea care apar în universul uman, dând naștere absurdului, odată cu negarea ideii unei ordini superioare, fie în plan divin, fie rațional, a lumii. În mijlocul acestui absurd, nu există, deci, un sens superior, în afara lumii. Sensul pe care existența noastră are să ni-l releve este prin experiența de a o trăi. Camus va găsi că „lumea e minunată” și nu există în afara ei ceva mai înalt. „Dacă încerc să pătrund acea taină a lumii, mă aflu în străfundul universului pe mine însumi.” (A. Camus)
El relevă, prin întreaga sa operă, care constituie și o meditație asupra sensului existenței, odată cu impasibilitatea omului în fața absurdului vieții, și măreția lui, acesta descoperind frumusețea lumii, bucuria de a o putea privi și pasiunea pentru viață, trăind prezentul etern. Înțeleptul, mai întotdeauna, are mai mult de tăcut decât de spus și, afirmă Camus, „înțeleptul exprimă puțin.”
În legătură și cu descrierea făcută omului absurd, de puțin mai sus, voi încheia cu un pasaj ce oferă, poate, un răspuns final pentru, probabil, aceste dileme și ale noastre: „În seara aceea care se lăsa peste câmpia florentină, mă îndreptam către o înțelepciune în care totul era dinainte cucerit.” (A. Camus – Fața si reversul)
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
