DILEME – Aura Ciobotaru – Întrebarea care trebuie pusă (7)

Îmi propuneam să răspund: care este întrebarea ce trebuie pusă? Am analizat, până aici, câteva aspecte și ar mai fi de spus, în același context, multe alte lucruri…

Și o sa mai rezum aici câteva dintre ele. Mai spuneam și că toate aceste lucruri care până la urmă sunt despre interacțiune, în general, sau mai clar spus, interacțiunea între particulă și undă, între corp, ca element material și câmp, atât cel gravitațional cât și câmpul în sens electromagnetic dar și dinamic. Ne aflăm și noi în mijlocul acestei interacțiuni. Noi, ființe care avem modul propriu de a exista, ființe care vrem cunoașterea și vrem să ne realizăm scopurile propuse; prin acțiunile noastre, ne aflăm chiar pe noi în tot acest câmp în care interacționăm.

Mai scriam și că toate cele spuse până aici ne-au adus la ideea sau întrebarea despre scopul nostru ca oameni. Este acel de ce, sau pentru ce. Pentru ce, deci, toate acestea?

În primul rând, noi nu avem de dat un răspuns către o anumită instanță superioară. Deși ar putea să pară că e așa, dar nu e. Nu ne aflăm la un „apel” într-o sala de judecată și nu avem de dat un răspuns, fiindcă în fața noastră nu este niciun interlocutor. Suntem doar cu noi înșine.  Cam așa este și cu răspunsul despre sens și scop și cam aici se termină și îndoielile sau incertitudinile noastre, cele pe care uneori le-am avut sau le-am mai putea avea alteori.

Revenim atunci la întrebarea care trebuie pusă. Revenim la intenții, adică acel prim motor care ne pune în mișcare actele proprii, acelea ce ne fac responsabili de totul și pentru tot ce alegem și facem și cum facem acele lucruri. Ne putem îndoi că am făcut cele mai potrivite alegeri sau am fi putut face mai bine lucrul acela sau un altul. Dar ce înseamnă aceasta? Înseamnă că noi acum am alege altceva sau ar fi trebuit să facem, atunci, o altă alegere, iar acum știm exact care e aceea?

Nu e acesta răspunsul, dacă vrem să știm ce trebuia sa facem sau ce avem de făcut, fie că o spunem despre ceva ce a fost, din trecut, fie ceva ce ne gândim că vom face și că va fi într-un moment viitor. Totul se petrece într-un continuu acum.

   Așadar, să revenim la alte câteva lucruri din tema propusă pentru a fi discutată. Tot ce ne dorim este să ajungem la o concluzie, până la urmă, legată de întrebarea care trebuie pusă. Începusem de la povestea lui Parsifal și regatul ce trebuia salvat, având ca protagoniști pe regele Arthur, aflat pe tronul său și cavalerii ce urmau să salveze regatul. Se mai spune că mulți dintre cavalerii ce au făcut încercarea, îndată ce ajungeau la castelul regelui, aceștia uitau întrebarea care trebuie pusă. Întrebarea întru care, în fapt, și veniseră la Castelul regelui: unde este Sfântul Graal?

Ce este, până la urmă, Graalul? Poate că ar trebui să ne gândim ce semnifică el, în tot contextul acesta. Oare nu este vorba despre uniunea între material și spiritual? Poate că despre aceasta este vorba. La urma urmei, de ce regele însuși scăpase de sub propria putere întreg regatul, privind cum acesta era gata să se prăbușească? De ce aștepta și atât și nu îi rămăsese altceva de făcut decât să aștepte ca cel menit sau cel ales pentru aceasta misiune  să salveze regatul? Și până la urmă, cum poți să știi cine e Alesul sau cum știi ca el există și în același timp că el va salva regatul?

Și revenim la discuția despre sensul referențial, cu privire la cineva anume și la ceva anume.

„Cel ales” știe, măcar, despre el, că el e Alesul? Intuitiv aș răspunde, așa cum fiecare cred că ar răspunde, intuitiv, că el nu știe aceasta, sau nu știe încă. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă, mai întâi, că noi nu suntem, prima dată, „cineva anume”. Noi nu ne caracterizăm prin niște atribute fundamentale, indiferent ce atribute ar fi să avem, în mod doar întâmplător. Cu toate acestea, noi le facem sa aibă rost sau noi le dobândim pe parcurs, nu prin aceea că asta ne e dat. E dat, probabil, ca prin natura noastră să putem să le folosim, cu rost, cu ceea ce semnifică ele, în chip esențial. Iar aceasta nu e posibil, niciodată, până ce nu ne dăm seama că suntem cine alegem să fim. Suntem, prin tot ce alegem să facem, prin fiecare act al nostru care ne reprezintă cum suntem noi și ne asumăm că facem lucrul acela și totodată că îl și intenționăm, în modul cel mai propriu.

Mă întorc pentru încă o clipă la Castelul regelui, așa cum l-am descris în prima parte. Regele, cum spuneam și atunci, are tot ceea ce și-ar putea dori, în castelul său. De asemenea, totul e asigurat și protejat și din afară, cu ziduri înalte. Mai este ceva de adăugat  și care ar da un plus de valoare? Este ceva ce mai avem de văzut în imagine și ceva ce ne mai atrage interesul să căutăm și să descoperim? Este undeva și o față nevăzută, până acum, a lucrurilor?

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…