Trecând mai departe de sentimentul absurdului, despre care am mai vorbit, mă interesează acum ce alt mod avem și putem să găsim, de a ne raporta la lume și dacă este unul care să fie complet sau satisfăcător. Oare e ceva „de prim rang” care să ne „întâmpine”, ca răsplată pentru îndrăznelile noastre cele mai mari, aceste acte de curaj pornind fără a avea un avans și fără nici un fel de garanții, decât aceea de a ști că tot ce știm este prea puțin? Ne-am urmat visele si am stăruit sa facem așa, când toate lucrurile acelea ne depășeau și apoi am reușit când le-am mai făcut încă pentru un timp, față de toate împrejurările acelea la rând în ne-au depășit ele. Am observat că, în căutarea răspunsului la problema sensului vieții și încercarea de a clarifica natura acestei probleme, devine la un moment dat necesar următorul lucru: depășirea dualității. Ideea aceasta, în forma generală, e aceea a dualității între materie-spirit, sau, în sens mai familiar, între material-spiritual, când ne raportăm la diferite experiențe și situații concrete.
Sensul unește spiritualul de material. Sensul valoric e cel care are validitate și valabilitate în mod universal. Valoarea lucrului e cea care rămâne aceeași. Prin diferite sisteme de apreciere, ce au fost propuse sau inițiate, oamenii au încercat să creeze un etalon după care să măsoare valoarea diferitelor obiecte, cu scopul să simplifice activitățile noastre și pentru a ne ușura existența. Diferite obiecte sunt valoroase prin semnificația lor. Câteva exemple relevante pot fi: pietre prețioase, metale prețioase, diferite minereuri naturale. Valoarea lor e fiindcă înmagazinează niște proprietăți ce produc efecte, actualizând sensurile primordiale. Ele nu doar reflectă o imagine, ci și aduc, în acea imagine, semnificația primordială.
Cât timp nu cunoaștem semnificația a ceva, indiferent cum apare acel lucru, prin diferite calități observabile principale, el tot nu valorează nimic important pentru cel care nu cunoaște.
Cunoaștem faptul că acei oameni care sunt dornici de semnificația și valoarea a ceva în sens și spiritual, dețin, de fapt, acel gen de obiecte, în diferite moduri, tot așa cum le accesează. De fiecare dată când ne dorim ceva și avem in vedere anumite lucruri si funcții ale lor, nu este niciodată ceva fie material, fie spiritual. Metalele prețioase pot să strălucească, însă aceasta nu e o proprietate despre corpul exterior. Metalele grele sunt atrase de câmpul magnetic, fiind implicată o proprietate relațională. Unele obiecte au o legătura cu locul unde se află și aceasta este considerată sacră. Ideea poate fi găsită în unele dintre mituri sau legende. Pietrele prețioase au rolul de a reflecta lumina. Acest fenomen se explică prin compoziția chimică a materialului din care sunt alcătuite si puritatea, ca proprietate.
Pentru că am vorbit despre aceste aspecte, din diferite perspective, o concluzie pe care o consider importantă e aceea că toți oamenii e bine să cunoască utilizarea sau domeniul principal de aplicabilitate pe care ceva îl are. Pentru că doar așa cineva poate ajunge la rezultate reale față de ceea ce și-a propus și poate ști la ce se aștepte. Așadar, vorbim de semnificație și lucruri. În continuare, cred că nu există dualitatea material-spiritual și că ambele nu se pot separa. Prin însușirea cunoașterii înalte suntem capabili sa percepem nivelul energetic al lucrurilo. Puterea e cheia către lucruri, adică atributul entităților de dincolo de limite. Momentul de acum este al nostru si ne aparține, atât ca materie cât și ca proiect. Lumile diferite sunt câmpuri de energie și exprimă modalitatea în care interacționează toate elementele primordiale care definesc structura realității.
Nu avem, pe de altă parte, o cunoaștere totală a realității și nici o putere peste tot ce există, pentru că în, primul rând, ea nu e un atribut, ci e ceva ce noi posedăm. Puterea este o direcționare a capacităților noastre și exercitarea acestora în interacțiune cu mediul din exterior. Privim limitat la un punct, dintr-o poziție și un unghi. Existența noastră ne condamnă să ne aflăm permanent între ceea ce putem prin capacitățile noastre ca oameni și ca indivizi și dacă am generaliza, înseamnă ceea ce putem la cel mai înalt nivel și, pe de altă parte, mediul exterior. Existenta noastră înseamnă permanent a fi în interacțiune. Sensul pe care vrem să îl avem nu constă în a ne determina pe noi, prin reflectarea însușirilor noastre. Cunoașterea noastră de sine, ca ființe și ca persoane, nu se poate separa de cunoașterea lumii exterioare și nici nu există vreun atribut pe care îl deținem în mod independent. Nu suntem un conținut determinat care să poată fi încadrat într-o categorie specifică.
Dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi deosebire între momente, iar momentul prezent nu ne-ar spune nimic, nu ar aduce nimic și nu ar însemna ceva pentru noi care ar merita efortul de a ne mobiliza. Nu am fi impulsionați să înaintăm, iar existența noastră ar fi ceva static. Timpul, deci, nu ar mai putea să existe.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
