DILEME – Aura Ciobotaru – Întrebarea care trebuie pusă (3)

Spre deosebire de ideea pe care s-au bazat toate sistemele filosofice, aceea de a construi un model explicativ asupra lumii, oare rostul și sensul filosofiei, de a cerceta toate acele probleme care aparțin domeniului existenței noastre este tocmai de a epuiza toate aceste idei și probleme pe care le pune? Și dacă toate acestea, inclusiv de a ajunge la unele răspunsuri, servesc tocmai pentru ca noi să descoperim la capătul studiului filosofiei și după ce am înțeles ce e filosofia, că toate problemele ei ne arată că ele nu folosesc la nimic?

Modul de gândire dual, acela spirit-materie, în sens general, trebuie depășit. Aceasta duce la rezolvarea contradicțiilor si depășirea lor. Hegel vorbește în termeni de teză și antiteză, cu referire la fiecare perioadă din istoria filosofiei și fiecare sistem filosofic, în raport cu perioada de după ea, sau un sistem de gândire nou, diferit și aparent opus celui anterior. Și ce rezultă, spune în continuare Hegel, este sinteza, ca o nouă treaptă în evoluția și dezvoltarea spiritului, în manifestarea lui și devenirea noastră, în procesul acesta de ascensiune. E vorba de a atinge sau de a ne apropia, mai mult, cu fiecare etapă și cu fiecare nivel atins și după fiecare nivel, de esența și sensul spiritului uman în devenire. Platon propune lumea ideilor, filosofii creștini pun problema țelului nostru, ca ființe create și anume asemănarea cu divinitatea din care am fost creați. Omul interior, din perspectiva lui Augustin, ca și acela orientat înspre idei, în concepția lui Platon, au înțeles că lumea exterioară e doar un mod în care ne apare realitatea. Cel care face filosofie, ca exercițiu, ca practică și ca artă de a trăi, călătorește nu în afară sau în lumi ideale, ci pornește într-o călătorie și căutare a sinelui propriu.

Așadar, niciunul dintre acești filosofi nu a susținut o opoziție între lumea simțurilor și lumea ideilor, între această viață și o „viață de după”, ci au sesizat condiția aceasta în care suntem si existăm aici, ca ființe umane. Nu există două căi separate și filosofii au explicitat mai bine aceste lucruri, ce privesc existența fiecăruia dintre noi. Cu toții, în existența noastră, avem aceleași puncte și semne pe unde trecem și care alcătuiesc aceeași cale. Pascal descoperă infinitul și neantul, materia întregului univers. Descartes denumește aceasta „substanța întinsă”, în raport cu aceea cugetătoare. Filosofii existențialiști pun problema sensului și a absurdului vieții, sensul fiind al existenței, raportat la individ – cu raționalitate și dorința de cunoaștere, cu scopurile si căutările noastre, ale fiecăruia. Scopul definește funcția pe care ceva o are. Sensul vieții este, probabil, și a realiza că „nimic nu folosește la nimic”,  că e absurd, și „a putea, după aceea, trăi liber de toate acestea”, cum spune filosoful Camus.

Când ne raportăm la tot ceea ce e în afara noastră, la faptele ce se petrec în lume sau la diferite situații și momente în care suntem, sesizăm în primă instanță lipsa unui sens. Nimic nu servește, cu adevărat și în chip necesar, la nimic. Aceasta recunoaștere înseamnă și depășirea „problemei”, prin încetarea de a mai căuta o rezolvare, prin înțelegerea că nu există o problemă care să o ceară, că lumea nu e la „îndemâna noastră”, că ea nu trebuie să fie mai bine cumva decât în alt fel. Și atunci, înseamnă să realizăm că suntem liberi în fața lumii. Nu există un sens superior în această lume sau unul preexistent. Acest lucru nu se opune cu ideea că lumea are un creator, dar, această ordine noi nu o cunoaștem și nu avem acces să o cunoaștem, noi înșine fiind „limită” în raport cu lumea pe care o delimităm la existența noastră. Wittgenstein constată, de asemenea, că „limitele limbajului nostru și ale logicii noastre sunt – doar – limitele lumii noastre”, cea la care avem acces, ca ființe umane.

Dar daca noi suntem „limită” pentru lume, sau „margine” – din poziția noastră, înseamnă că lumea noastră se delimitează de ce se situează în afara ei, fiindcă o „limită” presupune și ce e în afara ei. Nu e o idee opusă față de cea a filosofiei speculative, a unei realități „de dincolo”. Wittgenstein mai spune și că „ceea ce nu se poate spune sau exprima corect și cu sens, în limbaj” se poate „arăta”. Aici se situează religia și etica. Credința este un alt mod de a trăi în lume. Etica este acel domeniu ce ne aparține în mod fundamental ca ființe umane, ca „membri ai umanității”. Aceste domenii presupun și a vedea principalele aspecte ale lor și a înțelege cum să ne raportam corect. Pentru Nietzsche, putem spune, în același context, că a studia și a înțelege obiectul moralei înseamnă a o depăși, a trece dincolo de „bine și rău”.

Până aici, pe scurt, am vrut să argumentez că dualitatea materie-spirit nu se susține pe nimic. Iar pentru a explicita punctul acesta de vedere, ceea ce este și intenția mea din această temă, foarte vastă, o să îmi continui ideea. Avem teoria cuantică relativistă, a mișcării microparticulelor și fizica clasică, în care timpul și spațiul sunt absolute. Noi nu le putem presupune totuși ca absolute, pentru că aparțin minții noastre, ce le-a creat ca și categorii prin care avem acces la lume. În fizica cuantică ele sunt relative, energia fiind în raport de suprapunere cu materia, raportat la constanta vitezei luminii în vid, spre deosebire de cea a forței gravitaționale, în fizica clasică. Vidul este definit ca mediul în care are loc mișcarea particulelor.

 

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…