DILEME – Aura Ciobotaru – Întrebarea care trebuie pusă (11)

   Cauza formală poate fi semnificația, iar cea materială obiectul din realitate. Cauza finală e revenirea la sursa inițială. Cauza materială arată că ceva există, ca materie amorfă, sau masă numerică, nu are un principiu prim, ci doar întindere și număr. Materia nu are în stare primară nicio proprietate proprie. Cauza materială nu poate fi deosebită, în sens structural, de elementul spiritual.

   Deocamdată, în etapa I, materia exprimă și semnifică faptul că „ceva există, mai degrabă decât nimic”, și este exprimarea generală pentru „ceva”, fără a avea nevoie, deocamdată, de un principiu sau temei. Materia este obiectul percepției noastre, în sensul în care percepția, ca activitate a noastră, se desfășoară în lumea exterioară. Consider că dacă am la mine cheia pentru a deschide o anumită ușă, înseamnă să am acces înăuntru. Mă gândesc acum că nu este niciodată vorba despre un moment următor, viitor, ca un element material ce aparține unei alte „structuri”, la care nu am acces și să însemne că momentul e o componentă de tip material. Timpul nu diferențiază, în sens structural, realitatea. Așadar, distanța, cu referire la momente, nu barează sau separă realitatea din prezent, presupunând anumite condiții de posibilitate, de o altă realitate, a cărei structură o separă de cea actuală și ne separă de posibilitatea de a anticipa, a prelua în structura noastră de înțelegere și a realiza acordul între intențiile și așteptările noastre, și realizarea lor. Intenția presupune și actualizarea ei sau parcurgerea distanței față de obiectul sau scopul pe care-l exprimă. Intenția presupune și acțiunea îndeplinirii ei, prin a practica anumite acțiuni sau a acționa în sens material asupra realității. Presupune mișcare, cu sensul de a ne îndrepta în direcția dorită. De aici realizăm că intențiile noastre nu au o structură diferită față de realitatea înconjurătoare. În sens atât spiritual cât și material, realitatea nu are o structură la care noi să nu avem acces, iar noi avem, ca modalitate de raportare la lume, proiectul, cât și ca modalitate a existenței noastre.

   Realitatea, mai putem spune, nu e ceva ce se află ori se petrece în afara noastră, cu o dinamică proprie, în raport cu noi ce privim dintr-un punct delimitat, în sens static. Între noi, la nivel terestru, și planetele din spațiul cosmic nu există nimic comun, adică o mărime sau unitate de măsură după care să ne putem raporta, nici spațial și nici temporal. Noi nu percepem elementele și obiectele din spațiul cosmic, ca apoi să fie vorba de a le reproduce în plan finit, pentru a putea interacționa prin aceasta. De fapt, noi le percepem în timp și spațiu, dar ale noastre. Și, practic, timpul și spațiul așa cum sunt pentru noi nu relevă între noi și lumea exterioară, considerată sub diferite aspecte – atomic, terestru, cosmic – o graniță.

   Revenind la cuvinte mai simple, noi ne identificăm printr-un proces de interacțiune cu tot ce există. Si mai putem spune că spațiul ne arată starea lui de deschidere, prin lumină. Ochii celorlalți ne sunt, poate, și cei mai îndepărtați. Iar viața poate că este scena unde la infinit se creează spectacolul și către care noi privim aceeași poveste, în timp ce o desfășurăm. Avem mai des tendința, poate, să spunem că o experiență nu a fost pe măsura așteptării noastre, decât să ne îngrijorăm că nu ne va ajunge timpul dat. Iar conduita și expresia noastră e aceea potrivită și suntem siguri, când dobândim un fel de seninătate, ca o mărturisire și un semn, că merită să mergem înainte, orice ar fi să ne aștepte în următorul moment și până la capăt. O exprimăm când am dobândit acea fermitate și consecvență cu noi înșine, în toate situațiile, întâmplările și acțiunile noastre. Sau, într-un alt sens mai general, ceea ce tu emiți se întoarce la sursă tot cu intensitatea aceea.

   Are rost să mergem după ceea ce ne dorim și e important pentru noi, are rost să credem că dacă avem atitudinea sau abordarea potrivită și răspunsurile vor fi favorabile. Are rost, chiar dacă nu știm ce așteaptă celălalt, cum nu știm ce să ne așteptăm nici noi, față de el, să mergem cu intențiile noastre reale. Are rost, chiar dacă nu știm ce va spune celălalt, să-i comunicăm, deschis, ce avem de gând. Are rost, pentru că s-ar putea ca răspunsul lui să ne surprindă și să putem să trăim și să exprimăm cel mai înalt și puternic sentiment de recunoștință. Are rost, chiar dacă s-ar putea să nu coincidă sau să nu corespundă ceea ce vrem noi cu ceea ce ne poate oferi celălalt, să ne pregătim și să avem parte de reușită și succes. Scopul este de a reflecta propria lumină și a se manifesta, ca energie. De fapt, tu nu poți să fii în acel rol, până nu știi cine ești și pe ce poziție te afli sau poți să ocupi. La ce îți poate servi să ai de toate, daca nu îți cunoști rolul tău, cel real, pe care îl ocupi în viața ta? Sau cu ce poate fi important să câștigi într-un joc de întrecere unde te afli împreună cu ceilalți, dacă nu știi din ce poziție te afli acolo, cât și poziția pe care o ocupă ceilalți?

   Sfârșit…

Aura CIOBOTARU  este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…