Cum putem să fim noi înșine, autentici? Are viața un sens sau nu e totul decât o „mascaradă”, menită să ascundă lipsa oricărui sens? Cum poate un om să ajungă la celălalt și să comunice autentic cu el? Cum poate un om să descopere adevărul vieții sale? Ce este adevărul vieții noastre? Care sunt problemele cele mai importante care au definit omenirea din cele mai vechi timpuri?
Probleme precum angoasa, absența sensului, căutarea divinului sunt unele dintre ele. Aceste probleme și conflicte ale omului se poate constata că nu sunt dependente de niciun fel de condiții din lumea exterioară, ceea ce ne arata că aparțin lumii noastre interioare. Ele țin chiar de confruntarea individului cu datul existenței. Perspectiva existențialistă se concentrează asupra sensului existenței umane și a căutării lui de către om. Motivația principală a omului, din această viziune, e căutarea sensului. Se vorbește aici de voința de sens. În același context, apare și conceptul de libertate. Conflictul existențial apare aici din conștientizarea morții, ca tensiune între sesizarea inevitabilității ei, în opoziție cu dorința sau voința de a trăi și a continua să trăiești.
Cum s-au raportat oamenii, de-a lungul timpului, la problemele existenței? Ce mijloace au propus pentru a nu fi declarați învinși în fața problemei morții? Probleme existențiale sunt: angoasa provocată de conștiința morții, dorința de a găsi un sens vieții, dar și lumii, teama de necunoscut, teama de propria libertate de a alege și consecințele alegerilor sale. În legătură cu moartea, un aspect este că individualitatea nu trebuie pierdută, un om nu poate să piară iremediabil. De aceea, oamenii au încercat să dea un sens care sa dăinuie chiar morții, ori absurdului, iar uneori au încercat să îi făurească o imagine, să o personifice. Viața, în sensul larg, se referă la materia vie înconjurătoare.
Specificul cunoașterii umane presupune o mediere între creierul nostru, care procesează orice informație din mediu, și realitate. Această mediere e realizată, în primă instanță, de imagine, iar apoi de limbaj. Imaginea oferă și cunoașterea obiectivă a lumii exterioare, cât și posibilitatea interiorizării acestei lumi. O imagine este o reprezentare sensibilă a unui semnificat (real sau imaginar), prin intermediul căruia avem acces la o mai bună cunoaștere a realității exterioare ori a celeia interioare. Simțământul sacrului s-a născut din darul de creație pe care omul l-a descoperit în sine. La început a fost viața, cu reacțiile ei de tip organic, iar apoi, la un moment dat, s-a ivit o „unitate”, actul înfăptuit, născându-se arta.
Tot acum, își face apariția și libertatea, ni se relevă tot cu sens existențialist. Libertatea ne apare ca posibilitate, cât timp omul vine într-un univers ce nu are o ordine determinată sau o structură internă definită. În situația aceasta, fiecare individ devine autorul propriei lumi. Va fi responsabil pentru viața sa, pentru alegerile și acțiunile sale. Se constată, totuși, și aici prezența unui conflict, între lipsa de temei a lumii și dorința omului de a exista un fundament și o structură a lumii. Tema singurătății sau a izolării existențiale aduce un al treilea conflict, conștientizarea noastră că, oricât de mult ne-am apropia de ceilalți, întotdeauna există o distanță rămasă între noi și aceștia, asemenea cu distanța dintre noi și lume. Conflictul se exprimă ca tensiune între conștientizarea singurătății totale și dorința de contact, protecție și de „a face parte”.
Tot astfel, cât timp omul își pierde vremea cu lucrurile nesemnificative, întregul cosmos, ca și „regatul” din acea povestire medievală (cunoscută probabil), suferă. În sens general, o lume întreaga suferă, iar în același sens omul este și el o lume și este tot el autorul unei lumi. Este vorba, mai departe, de necesitatea omului de a pune întrebările importante, pentru ca viața să-și găsească împlinirea. Ca în povestea medievală a lui Parsifal, lumea întreagă suferă pentru că oamenii nu pun întrebarea justă, aceea care trebuie pusă. Toți se simt copleșiți de spectacolul bătrâneții și boala misterioasă care îl macină pe rege, precum și paragina în care se află castelul și întregul său regat. Cavalerii care veneau sa rezolve enigma, de îndată ce ajungeau se interesau numai de starea sa și încercau să-l compătimească. Nimeni din aceștia nu era interesat și de ceea ce făcea obiectul căutării lor. Singurul care nu se lasă copleșit, ca și ceilalți, la vederea acelor lucruri, Parsifal întreabă unde este potirul Sfântului Graal. Punând „întrebarea justă” sau potrivită, el realizează că a pus întrebarea care contează. Simbolistica povestirii pune în vedere solidaritatea omului cu lumea.
La un nivel profund, chestiunile fundamentale ce caracterizează situația omului în raport cu lumea sunt aceleași. Tema din povestirea medievală e chiar aceea existențialistă, adică a situației omului în lume.
Aura CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
